Despre locuire

„Veşnicia s-a născut la sat” şi s-a născut acolo pentru că satul era şi încă, uneori, mai este singurul loc în care îşi poate găsi resursele şi mediul oportun pentru a se naşte şi a dăinui la toate nivelurile. Satul este spaţiul în care fiecare loc îşi are oamenii săi care sunt organic legaţi de locul de care aparţin şi care le aparţine deopotrivă. În acest sens, locuirea are o semnificaţie mult mai profundă decât simplul fapt că oamenii-proprietari îşi desfăşoară activităţile de zi cu zi într-un spaţiu determinat şi care le aparţine – mai mult pe hârtie. Locuirea înseamnă inter-relaţionare la nivel ontologic între om şi spaţiul fizic pe care îl ocupă. Locuirea înseamnă existenţa oamenilor într-un anumit spaţiu şi a spaţiului în oamenii ce locuiesc în el. De aici o întreagă filosofie ontologică iese la iveală bazată efectiv pe legătura organică ce se stabileşte între aceste două elemente inter-depentente. Oamenii nu pot exista în afara locului şi atunci când îşi găsesc locul, abia atunci, apare fenomenul de locuire. Prin urmare nu orice loc este locuibil de către oricine şi de ce să nu spunem că, dintru-nceput, nu orice loc este locuibil în sine. Amintim în această direcţie şi credinţa ţăranului român cu privire la locul bun şi respectiv locul rău şi toată dialectica ce se naşte din această perspectivă[1].

Locuirea aici presupune desfăşurare ontologică la toate nivelurile motiv pentru care ţăranul român a transformat locul într-un univers în sine. Aici se desfăşoară în toate ipostazele, aici începe şi se termină întreaga lui viaţă. Până şi câmpul pe care îl lucrează este intim legat de existenţa lui, constituindu-se ca un apendice al curţii. De observat că toate manifestările social-cultural-artistice performate sunt indisolubil legate de trei spaţii determinante: casa, câmpul şi drumul ca element de legătură între casă şi restul lumii. Dintre acestea drumul are un rol dual aducând cu sine, în anumite momente, sentimentul de nesiguranţă. De asemenea, majoritatea momentelor importante din viaţa ţăranului şi chiar a satului sunt însoţite de manifestări muzicale – mai puţin momentul naşterii.

Ce se întâmplă în mediul urban din perspectiva celor discutate mai sus este un lucru greu de spus. Şi este greu nu pentru că lucrurile nu ar fi clare, ci pentru că noi cei care suntem în ipostaza de a le scoate la iveală trăim şi într-o oarecare măsură, pretindem că locuim în acest mediu. În aceste condiţii este posibil ca concluziile pe care le tragem să aibă o marjă de eroare, uneori considerabilă. Ar fi curios – cel puţin pe mine mă incită această perspectivă – să sondăm opinia bătrânilor din satele aflate în preajma oraşelor, ai căror copii sau nepoţi trăiesc în mediul urban, cu privire la modul în care văd ei această legătură între om şi loc, la oraş. Dacă ar fi să privim aceste aspecte din perspectiva blagiană cu privire la determinantele matricii stilistice – mai precis viziunea asupra spaţiului – este destul de vizibil că în mediul urban aceasta dispare proporţional cu dezvoltarea industrial-economică a oraşelor. Spun industrial pentru că acest parametru a dus cândva la construirea cartierelor de blocuri, lucru care s-a reluat în ultima vreme şi de această dată şi mai nefast din perspectiva logicii amplasării lor. În aceste condiţii este destul de greu – dacă nu chiar imposibil să faci dintr-un apartament un axis mundi. La aceasta se mai adaugă faptul că locuinţele au ca scop doar acoperirea nevoilor primare şi cele de ordin secund şi doar parţial cele de ordin terţiar. Cu alte cuvinte – chiar dacă acum două decenii lucrurile stăteau altfel – locuinţa nu face corp comun cu cei care o locuiesc, totul reducându-se la crearea de confort; confort care devine tot mai pretenţios, este într-o perpetuă „evoluţie” şi schimbare ajungându-se până acolo încât locuitorii devin sclavii locuinţei lor. Singurele manifestări cultural-artistice se reduc la ceea ce se numeşte alegere şi consum. Alegem culoarea, modelul, lucrurilor cu care ne ornamentăm[2] locuinţa şi consumăm arta pe care tot noi o alegem, atunci când avem dispoziţia necesară pentru a reacţiona la ea. Cât priveşte manifestarea la nivel activ / creativ, aceasta are loc de cele mai multe ori doar în măsura în care are loc la nivel profesional. Şi aici cred că este oportun de remarcat un aspect alarmant – aş putea spune: oamenii de la oraş nu mai ştiu să cânte şi nu mai ştiu în general să cânte, ca să nu mai vorbim de cântarea de sine. De asemenea, ei nu mai ştiu să recite, nu mai ştiu să deseneze şi nu mai ştiu să inventeze !

Am spus la început că „veşnicia s-a născut la sat”. Acest tip de veşnicie[3] este unul liniar, am putea spune, la nivel ontologic în care eventualele culminaţii au nevoie de pregătiri îndelungate în timp îşi găseşte complementarul – ca să nu spunem, opusul – în ceea ce mediul urban a definit a fi perpetuum mobile. În acest caz, liniaritatea tinde să dispară pentru că – şi aici vom vedea de ce locuirea în mediul ruban este dificil de definit – cel ce trăieşte în acest mediu se consumă pe sine între doi poli casă / loc de muncă. De remarcat două aspecte fundamentale:

 casă – acest concept este cel optim pentru a delimita un spaţiu de locuit (!) în mediul urban; termenul acasă necesită mai mult decât atât şi din acest motiv este oarecum impropriu de utilizat la oraş – cu unele excepţii. Pentru a evindenţia această dihotomie să ne gândim doar la faptul că la sat, acasă este locul în care te-ai născut.

Locul de muncă – este un concept mult mai complex decât pare la prima vedere pentru că:

1.      la rândul său reprezintă un spaţiu determinat, pe care de cele mai multe ori, în ultima vreme, îl ocupăm mai mult timp decât propria noastră casă;

2.      necesită o pregătire îndelungă şi bine direcţionată pentru a-l ocupa, devenind la un moment dat scop în sine;

3.      ocuparea lui este un eveniment deosebit de important în existenţa celui în cauză;

4.      de cele mai multe ori şi din ce în ce mai des devine acel axis mundi pentru cei ce îl ocupă, în jurul său desfăşurându-se bucuriile, tristeţile, împlinirile şi eşecurile cele mai marcante şi care din nefericire afectează celelalte planuri ale existenţei.

În aceste condiţii (a)casă tinde a se reduce la locul în care ne odihnim şi acumulăm resurse necesare obţinerii de performanţe la locul de muncă. Casa devine rampă de lansare spre locul de muncă şi nu numai. Poate acesta este şi motivul pentru care satul românesc (casa tradiţională cu pridvor, curtea cu animale, grdina, nucul de la stâlpul porţii) cu filosofia şi tradiţiile sale tinde să devină o poveste spusă de bătrâni nepoţilor, legendă prea frumoasă pentru ca cineva să mai creadă, peste vremuri, în veridicitatea ei.

Peste toate acestea se ridică în ultima vreme flamura-paradox „unitate în diversitate” coborând peste sufletele oamenilor o ceaţă rece. Diversitatea presupune cel puţin un punct fix pe care eu, cel puţin deocamdată, nu-l văd.

Cum evoluează manifestările cultural-artistice în aceste două zone, este acum destul de uşor de observat. În câteva cuvinte am putea spune că este vorba de acţiune şi reacţiune. Ţăranul român îşi pune amprenta asupra a tot ceea ce îl înconjoară, chiar şi asupra lui însuşi – el îşi cântă lui, propriile gânduri, bucurii, necazuri, împliniri şi eşecuri. Apare aici un fenomen foarte important legat de cântec: pe lângă faptul că nu se cântă orice oricând, cel care cântă se cântă pe sine – şi o face cu demnitate ! Asta în special pentru că există în fiecare membru al comunităţii acea conştiinţă a eului colectiv care face ca acest tip de societate să fie total diferită de cea urbană.

În societatea urbană, fiecărui membru îi este inserat de la început conceptul de independenţă  şi va trebui să piardă cel puţin un sfert din viaţă – sau chiar pe toată – până să-şi dea seama că independenţa este o crimă faţă de umanitate. Acest sentiment ne face să nu ne mai cântăm pe noi înşine pentru a nu ne descoperi celorlalţi. Cu toate acestea reacţionăm la cântecul „altora” care de fapt nici ei nu se cântă pe sine, dar cântă un eu colectiv faţă de care subconştientul recţionează prin noi în amintirea vremurilor, încă, nu demult apuse.

Referat - Discurs muzical tradiţional - 19.08.2010

---

[1] vezi Ernest Bernea, Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005.

[2] aş fi vrut să pot spune că o împodobim, dar dat fiind caracterul trecător al lucrurilor în discuţie pe care le înlocuim de îndată ce apar altele mai la modă, mă rezum la atât.

[3] cu îngăduinţa de a desparte acest concept chiar dacă nu îi cunoaştem limitele.

Din învăţăturile străbunilor (1)

În primul an de facultate am învăţat ceva: "când îţi pierzi răbdarea, treci la îndelunga răbdare" - îmi spunea un profesor, unul dintre puţinii de la care am învăţat lucruri ... esenţiale ... şi unice şi de la care am învăţat lucruri pe care nu le puteam găsi - şi poate nici acum nu le pot găsi - altundeva. Din cultura tradiţională am învăţat că "cu răbdarea treci marea". Puse laolaltă aceste două învăţături, se ridică întrebarea firească - pentru că orice învăţătură are rostul nu de a răspunde la întrebări, ci de a genera noi întrebări - care mare ? Aţi încercat vreodată să priviţi largul mării ? Şi aţi văzut ceva ? Nu ... era tot marea. Oricât de mult te-ai strădui, nu vei vedea ce este de partea cealaltă; căci în realitate, de aceea ne uităm în largul mării, pentru a vedea ce este de cealaltă parte ... între noi şi ceea ce este - pentru că întotdeauna este ceva (şi nu orice, ci ceva ce vrem să aflăm). Revenind, e nevoie de răbdare pentru a vedea ceea ce este - realitatea care ni se refuză şi în faţa căreia ochii sunt orbi (Nu poţi vedea bine, decât cu inima. Esenţialul este invizibil pentru ochi. Saint-Exupery  - Micul Prinţ). Şi probabil că aici este valoarea conceptului de cultură, că nu reţine decât ceea ce rămâne şi nu rămâne decât ceea ce este cu adevărat.

E vremea colindatului şi au trecut câţiva ani buni de când am reuşit să văd ceea ce înseamnă această "vreme". Ce înseamnă să colinzi, ce este colinda, care este rolul acestui ritual şi care sunt valorile pe care le transmite.

Dacă ne uităm în DEX, la etimologia şi sensurile verbului "a colinda" şi ale substantivului "colindă" observăm existenţa a doi parametri - unul spaţial, a colinda = a cutreiera, a străbate etc. a merge din casă în casă şi unul temporal colindă = deriv. Sl. kolęda „prima zi a anului”, ngr. ϰαλανδα „cîntec de felicitare de prima zi a Anului Nou” la care se adaugă  lat. calendae („primele zile ale fiecărei luni”). Se pot acum extrage două caracteristici ale acestui ritual care ... (!) este precreştin şi deci, nu a avut nicio legătură cu Naşterea lui Iisus şi cu restul de elemente creştine: a străbate ... din casă în casă ... în prima zi. La aceasta se adaugă credinţele precreştine ale românilor cu privire la ceea semnificau înainte de încreştinare noaptea de 24 spre 25 decembrie, ziua de 25 decembrie şi cele 12 zile dintre 25 decembrie şi 6 ianuarie, pe care noi, acum le ştim ca având alte semnificaţii şi anume creştine. Ei, lucrurile stau puţin altfel, iar faptul că tradiţia creştină şi-a suprapus peste aceste "tăieturi în timp" propriile semnificaţii nu mai este demult o noutate şi nici nu ne opreşte de la a putea sesiza chiar similarităţile între ceea ce a fost şi ceea ce este.

Ce a fost ...

Ziua de 25 era considerată în culturile tradiţionale ca fiind începutul noului an, motiv pentru care, pentru asigurarea bunului început, în cultura tradiţională românească, se impunea ca în noaptea dintre 24 şi 25 să se menţină aprinse focurile în toate casele din comunitate (focul fiind un element purificator cu valenţe magice, profilactice) - acesta era unul dintre rolurile străbaterii comunităţii din casă în casă. Tot în vederea apărării comunităţii de forţe malefice, cutreieratul era însoţit de cântece şi zgomote produse de dobe, clopoţei şamd. 

Cântecele - melodiile - aveau un caracter mai mult războinic: Etno-muzicologul Béla Bartók afirma despre acestea: ”Impresia produsă este mai degrabă sălbatică, războinică, decât smerită, religioasă”. Nimic din pioșenia cîntecelor de Crăciun din Europa Occidentală. De aici se poate desprinde cu uşurinţă maniera în care strămoşii noştri obişnuiau să se raporteze la existenţă: dârzenia, demnitatea, curajul.  

Textele, la rândul lor, aveau rolul de a pune în gardă, de a trezi, de a îmbărbăta şi a readuce în faţa auditorului legile şi principiile ontologice şi normele axiologice, care sunt nişte norme validate prin experienţa membrilor comunităţii, neimpuse de nimeni, ci care s-au statornicit prin punerea în practică.

Iată şi realitatea de la care am pornit şi care m-a determinat să mă aşez cu răbdare asupra celor ce au fost cândva idei, apoi vorbe şi care acum s-au statornicit prin cuvântul scris:

Iată ce spune texul care se configurează pe cele două axe înăuntru/în afară şi teluric/celest:

 Teluric

Doi boieri bătrâni
Ei că şi-or avutu
Nouă fiişori
Şi-or fost toţi ficiori.

Teluric şi răsucirea spre celest
Până i-o crescutu
Ţâţă nu le-o datu  - primul aspect nenatural - fiii care nu au fost alăptaţi de mama lor
Şi nu i-o-nvăţatu
Nici cu coasa-n râtu
Nici cu plugu-n câmpu - al doilea - fiii care nu au fost învăţaţi munca câmpului

Făr' i-o blestematu
Ca ei să se facă
Din nouă ficiori

Nouă cerbişori - al treilea - fiii blestemaţi de proprii părinţi. Dar nu este un blestem malefic (!) pentru că vizează metamorfozarea în cerbi, iar cerbul este un animal sacru – domnitorul pădurilor, care reprezintă bunătatea, puritatea, onoarea şi cinstea aristocratică. În acelaşi timp, cerbul este o călăuză în lumea de dincolo. Din mitologia celţilor unde îl găsim chiar ca semn zodiacal aflăm că:

persoanele reprezentate de Cerb (24 decembrie – 20 ianuarie) au idealuri si aspiraţii înalte. Ele nu pot fi abătute de la calea lor şi sunt firi răbdătoare şi perseverente ce îşi savurează triumful. În momentele când ceilalti au renunţat de mult, Cerbii îşi fac drum printre obstacole. Sunt caractere mândre şi nobile. Ei cred în supremaţia adevărului. Iată deci, semnificaţia blestemului ce le este adresat fiilor de către proprii părinţi. La o privire atentă se poate observa faptul că blestemul nu are o cauză firească, fiii nu au greşit cu nimic, ci din contră părinţii au contribuit dintru-nceput la pregătirea condiţiilor în vederea succesului acestui blestem. De asemenea, este de remarcat lipsa oricărei reacţii, respectiv supunerea fiilor în faţa blestemului.

 Teluric şi încercarea readucerii dinspre celest spre teluric

Crăciun o vinitu
Cel dor i-o dajunsu
Şi ei i-o chematu
Haideţi, fii, acasă
Că măicuţa voastră
Cu dor vă aşteaptă
Că azi îi ajunu
Şi mâne-i Crăciunu. - sărbătoare ce are ca axis mundi comunitatea, respectiv familia ca nucleu de bază al comunităţii

Imposibilitatea revenirii la situaţia iniţială
Da' ei le-o răspunsu
Drag tăicuţu nostru
Du-te tu acasă
La măicuţa noastră
Să vă hie haznă (reg. de folos, spre bucurie) - se remarcă înţelepciunea fiilor metamorfozaţi în cerbi, prin răspunsul dat. Răspuns care nu este un refuz, nu se remarcă nici un fel de reacţie negativă, ci din contră părinţii sunt trataţi cu blândeţe - să vă hie haznă este o urare de bine.

 Argumentare
Chicioare de cerbu
Peste prag nu trecu - pragul este o limită, concept care este străin noii condiţii în care se află fii
Şi nu călcăm cenuşă - nu mai aparţin teritoriului limitat al curţii - loc în care se aruncă cenuşa
Da' călcăm pe frunză - dar totuşi se află în proximitate
Şi coarne de cerbu
Pe uşă nu-nchepu - un al doilea argument ce susţine incompatibilitatea noii condiţii al cărei element caracteristic este nelimitatul - universalul care nu mai are nevoie de "uşi"
Şi buză de cerbu
În păhar nu-nchepu
Buzuţele noastre
Nu-nchep in păhare
Căci beu din izvoare. - al treilea argument legat tot de limită. Noua condiţie le permite accesul la esenţialul etern şi nelimitat - izvorul nesecat. Apa de izvor nu se bea cu paharul !!!

Iată deci ce mesaje ne transmit strămoşii, şi cât de de minunat transpuse în această alegorie a libertăţii prin cunoaştere, o cunoaştere a realităţii care transcende limitele şi care argumentează parcă acea caracteristică a ardeleanului, despre care se spune că "nu are conştiinţa imposibilului" şi care parcă prefigura soarta urmaşilor, a noastră, cei care avem acum acces la cunoaştere, un alt fel de a spune: "Cultura înseamnă libertate" - Goethe (1749-1832)

Stau acum şi mă gândesc ... colinda aceasta, în interpretarea lui Ioan Bocşa durează peste 15 minute şi am motive să cred că această variantă a textului folosit nu este cea integrală - intuiţia mă îndeamnă să cred că lipsesc câteva episoade. În această situaţie mă întreb, şi vă întreb: oare cum percepeau strămoşii noştri viaţa şi după ce principii se cârmuiau dacă au pus în cântec o astfel de alegorie ?! Mai mult decât atât, cât de extatică putea fi această perioadă de început de an dacă aveau timp şi răbdarea de a cânta şi asculta o astfel de colindă care ar fi putut liniştit dura 20 de minute ?! (O colindă !!!)

Mergând şi mai departe mă întreb, şi vă întreb unde este cultura aceasta ? căci eu după 20 de ani de şcoală în domeniul uman-artistic nu am dat decât de frânturi şi interpretări care se învârt în jurul esenţialului, lucru care mă face să mă simt un urmaş nedemn ...

Alexandru Vlahuţă - Unde ni sunt visătorii ?...

Nu ştiu, e melancolia secolului care moare,
Umbra care ne îneacă la un asfinţit de soare,
Sau decepţia, durerea luptelor de mai-nainte,
Doliul ce se exală de pe-atâtea mari morminte,
Răspândindu-se-n viaţă, ca o tristă moştenire,
Umple sufletele noastre de-ntuneric şi mâhnire,
Şi împrăştie în lume o misterioasă jale,
Parc-ar sta să bată ceasul stingerii universale;

Căci mă-ntreb, ce sunt aceste vaiete nemângâiate,
Ce-i acest popor de spectri cu priviri întunecate,
Chipuri palide de tineri osteniţi pe nemuncite,
Trişti poeţi ce plâng şi cântă suferinţi închipuite,
Inimi laşe, abătute, făr-a fi luptat vrodată,
Şi străine de-o simţire mai înaltă, mai curată!
Ce sunt braţele acestea slabe şi tremurătoare?
Ce-s aceşti copii de ceară — fructe istovite-n floare?...
Şi în bocetul atâtor suflete descurajate,
Când, bolnavi, suspină barzii pe-a lor lire discordate,
Blestemând deşertul lumii ş-al vieţii, în neştire,
Când îşi scaldă toţi în lăcrimi visul lor de nemurire,
Tu, artist, stăpânitorul unei limbi aşa divine,
Ce-ai putea să ne descoperi, ca un făcător de bine,
Orizonturi largi ş-atâtea frumuseţi necunoscute,
Te mai simţi atras s-aluneci pe aceleaşi căi bătute,
Să-ţi adormi şi tu talentul cu-al dezgustului narcotic,
Ca în propria ta ţară să te-arăţi străin, exotic?...
Cum, când eşti aşa de tânăr, e o glorie a spune
C-ai îmbătrânit şi sila de viaţă te răpune,
Că nimic pe lumea asta să te mişte nu mai poate,
Că te-ai zbuciumat zadarnic şi te-ai săturat de toate?

Ştii tu încă ce-i viaţa? Ai avut tu când pătrunde,
Nu problemele ei vaste, încâlcite şi profunde,
Dar un tremurat de suflet, licărirea ta de-o clipă,
Când atâtea-ţi schimbă vremea c-o bătaie de aripă,
În vertiginosul haos de privelişti, ce te-nşală,
Sub imensa şi eterna armonie generală?...

Eşti de-abia în pragul lumii. Îi-i aşa de sprinten gândul.
Câte n-ar şti el să prindă în viaţă aruncându-l!
Câte frumuseţi ascunse vi s-arată numai vouă,
Fericiţi poeţi: natura, lumea pururea e nouă!
Pe sub ochii tăi tablouri lunecă strălucitoare,
Glasuri, şi colori, şi forme tu le laşi să se strecoare,
Legănând a tale gânduri adormite, ca pe-o apă,
Când atâtea adevăruri nerostite încă-ţi scapă!
Ştiu. Am fost şi eu ca tine amăgit să cred că-n artă
Pot să trec la nemurire cu revolta mea deşartă;
Şi cu lacrimi stoarse-n silă — nu mi-aş mai aduce-aminte —
Am bocit şi eu... nimicuri, ce-mi păreau pe-atuncea sfinte!...
Dar când m-am uitat în juru-mi ş-am văzut că e o boală,
Şi că toţi începătorii, de abia scăpaţi din şcoală,
Ofiliţi în floarea vârstei de-un dezgust molipsitor,
Îşi zădărnicesc puterea, focul tinereţii lor,
Ca să legene-n silabe, pe tiparele găsite,
Desperări de porunceală şi dureri închipuite,
Când am înţeles c-aceasta e o modă care soarbe
Seva tinereţii noastre, am zis gândurilor oarbe,
Ce-şi roteau peste morminte zborul lor de lilieci,
Să s-abată lăsând morţii în odihna lor de veci,
Şi din florile vieţii să aleagă şi s-adune
În nepieritorul fagur adevăr şi-nţelepciune!
Câte nu-s de scris pe lume! Câte drame mişcătoare
Nu se pierd nepovestite, în năprasnica vâltoare
A torentelor vieţii! Câţi eroi, lipsiţi de slavă,
Nu dispar în lupta asta nesfârşită şi grozavă!
Şi, sub vijelia soartei, câte inimi asuprite,
Câţi martiri pe cari vremea şi uitarea îi înghite!

Şi când lumea asta toată e o veşnică mişcare,
Unde cea mai mică forţă împlineşte o chemare,
Şi când vezi pe-ai tăi cum sufăr, cum se zbuciumă şi luptă
În campania aceasta mare şi neîntreruptă,
Tu, departe de primejdii, razna ca un dezertor,
Să arunci celor ce-aşteaptă de la tine-un ajutor,
Jalea şi descurajarea cântecului tău amar,
Şi să-ţi cheltuieşti puterea celui mai de seamă dar,
Ca să-i faci mai răi pe oameni, şi mai sceptici, şi mai trişti?
Asta vi-i chemarea sfântă de profeţi şi de artişti?...
Unde ni-s entuziaştii, visătorii, trubadurii,
Să ne cânte rostul lumii şi splendorile naturii?
Unde ni-s sămănătorii generoaselor cuvinte,
Magii ocrotiţi de stele, mergătorii înainte,
Sub credinţele sfărâmate şi sub pravilele şterse
Îngropând vechea durere, cu-al lor cântec să reverse
Peste inimile noastre mângâiere şi iubire,
Şi cuvântul lor profetic, inspirata lor privire,
Valurile de-ntuneric despicându-le în două,
Splendidă-naintea noastră să ne-arate-o lume nouă!

 Iată şi o interpretare splendidă a acestei creaţii care merită ascultată şi reascultată

Scrisoare către un prieten (fragment)

     Bine ai venit în viaţă ! Se pare că ai reuşit să-ţi „activezi” cel de-al şaselea simţ – bunul simţ; a nu se confunda cu politeţea (!)

      Cum îţi dai seama de acest lucru ? Evident, ca şi în cazul celorlalte simţuri … când începe să te … doară, doar atunci îl conştientizezi. Iar dacă te doare, simpla conştientizare nu te va vindeca. E nevoie de un remediu, da, situaţia necesită remediere, sau … ca în cazul unor medicamente, anihilarea senzaţiei de durere. Stai liniştit, nu e nimic nou sub soare. Lumea s-a confruntat cu această situaţie de mii de ani. Evident că de vreun secol încoace lucrurile stau din ce în ce mai rău, mai ales în Occident, acest occident după care şi România tinde atât de mult încât nu e de mirare că s-a uitat pe sine. Un Occident care nu e obişnuit cu rezolvarea problemelor, ci doar cu mascarea lor sau cu devierea de la ele. Cu toate acestea, e bine de ştiut că nu eşti nici primul şi nici singurul care se confruntă cu această situaţie – insuficienta promovare a valorilor reale în favoarea mediocrităţii şi a non-valorii. De reţinut că nu eşti singur, pentru că acest lucru poate constitui o reală poartă spre drumul care duce la soluţionarea acestei probleme. Viaţa e scurtă, mult prea scurtă pentru a încerca să răzbaţi prin acest desiş al non-valorilor prin care se manifestă post-modernismul, de unul singur.

      Că adevăratele valori nu mai sunt apreciate la justa lor valoare, e adevărat. Dar asta nu e o noutate. Această stare a lucrurilor datează în România de peste un secol şi jumătate.

      De ce nu s-a rezolvat această problemă, ci din contră, ea a persistat şi s-a agravat ?

      Unul dintre motive, şi tind să cred că este unul fundamental, este acela că promotorii valorilor au încercat să răzbată prin aceleaşi metode şi căi pe care reuşeşte întotdeauna non-valoarea. Ori, din capul locului vorbim de lucruri opuse care nu au cum să reuşească prin aceleaşi mijloace, ci întocmai au nevoie de mijloace opuse şi mai mult decât atât nu poate ieşi la iveală una în lipsa celeilalte. Altfel spus, deplinătatea reuşitei uneia se bazează pe existenţa în proximitate a celeilalte – vezi Yin şi Yang, lumina şi întunericul etc. În acest context, rezultatul în faţa căruia ne aflăm nu ar mai trebui să ne surprindă.

      Situaţia în care se află valoarea artistică în societatea românească post-modernă este similară valorilor spirituale ale creştinismului catolic în Evul Mediu care după ce s-a impus ca sistem moral suprem şi suveran a început să vândă clemenţe – iertarea păcatelor. Asta, evident nu va aduce după sine o societate mai bună, ci doar îmbogăţirea celor care au putere decizională. În urmă cu câţiva ani – eu – am ajuns la concluzia că Adevărul nu se vinde – în urma vizionării filmului „Patimile lui Iisus” în regia lui Mel Gibson. De ce nu se vinde? Simplu (!) pentru că lumea cumpără minciuni. Adevărul şi-l procură singuri, pe alte căi. Are Adevărul o problemă ? nu. Din contră, minciuna e o problemă ! Cine încearcă să vândă Adevărul, acela nu-i cunoaşte esenţa şi prin urmare, ori nu ştie ce vinde, ori ceea ce vinde nu e Adevărul. Adevărul este o valoare, în sine. El nu are valoare şi deci nu poate fi preţuit. La fel stau lucrurile şi cu valoarea artistică. Ea nu se vinde – ea îşi înmulţeşte singură valoarea prin împărtăşire (împărţire). Şi tocmai aceasta îi este calitatea supremă în faţa non-valorii. Ea este valoare în sine şi nu are nevoie de adaosuri şi nici nu se bazează pe substituenţi sau surogate (cum ar fi banii) pentru a dăinui.

     Puterea oferită de bani nu are consistenţa valorii pentru că banii au rol de substituent, de surogat, de înlocuitor (al valorii), motiv pentru care consistenţa ei (a puterii) este nulă, iluzorie. Evident, cel ce nu înţelege acest aspect nu va reuşi decât să-şi rateze viaţa adevărată, trăind un surogat al acesteia bazat pe iluzia puterii oferite de … bani.

„Luna aparţine tuturor şi cele mai frumoase lucruri din viaţă sunt gratis.”/” The moon belongs to everyone, The best things in life are free.” (Jack Hylton, 1928) – şi astea nu-s poveşti !

      

      S-ar putea să te surprindă, dar lumea nu de distracţie are nevoie, ci de fericire. Distracţia e o cale spre … distracţie, fericirea e un scop deci … mă-nţelegi. Iată şi triada attracion-distraction-action toate sunt căi, metode spre ceva. Fericirea e … altceva.

      Arta adevărată şi iubirea adevărată au multe în comun. În primul rând, amândouă îi înalţă pe cei ce pot rezona la acel nivel. Iar abilitatea se deprinde nu se cumpără. Toată lumea poate cumpăra sex, dar sexul nu e iubire şi prin urmare cine nu are înţelepciunea pentru a avea parte de iubirea adevărată, are nevoie de bani pentru a avea parte de sex sau alţi înlocuitori ai iubirii.

Marii înţelepţi ai lumii nu au scris pentru a vinde cărţi şi cu toate astea au fost unii dintre cei mai fericiţi oameni ai lumii.

      Viaţa e pentru cei puternici ! Restul se mulţumesc cu ce pot cumpăra sau trebuie să plătească pentru a avea iluzia că sunt vii.

      Banii sunt puterea celor care nu au altă / alt fel de valoare sau o valoare reală şi îi au doar aceştia. Asta din acelaşi motiv ca şi Adevărul. Cei fericiţi nu au nevoie de bani, la fel cei buni, cei care cunosc adevărul şi cei drepţi. De altfel, cei înţelepţi au bani, dar nu pentru că au nevoie, respectiv nu ca scop, ci ca o consecinţă. Bani fac cei ce vor să facă bani – cei care vor să trăiască, trăiesc. Nu poţi avea nimic din cele ce nu-ţi aparţin. Prin urmare nu poţi avea bani, pentru că ei doar înlocuiesc ceea ce nu ai.

Vai celor ce se bucură de lucrurile pe care le pot cumpăra !

Negustorii cumpără şi vând

Creatorii crează

Restul se vând pentru a putea cumpăra

Trage tu linie şi vezi cine sunt cei care trăiesc !

Cântecul

Când baladă, când colindă
Când doinind de dor şi jele,
Cântecul, la noi în tindă
Şi-a luat lumini din stele.

S-a născut din orice vatră
Ori la şes, ori sus la stână,
Ori pe muntele de piatră,
Ori în codri-atinşi de lună.

Şi-a pornit aşa pe vale
Unduind precum izvorul
Ori pân la mândruţa-n cale
Ori unde-aştepta ficiorul

Când de dor, când răscoală
Când de pace sau de luptă
Cântecul, el ne-a legănat în poală
Viaţa noastră ne-ntreruptă.

Zis din fluier sau din strune
Zis din frunză sau din gură
Cântul naţiei străbune
E dulceaţă şi arsură.

Îl avem şi el ne are
Raza lui binecuvântă
Acest spaţiu de mioare
Unde râul, ramul cântă !


Sergiu Cipariu - La izvor la izvorele

Asculta mai multe audio populara

Ioan Alexandru - Transilvania

Îndurând am devenit o ţară
Să nu mă tem de nimeni pe pământ
Şi în genunchi la candela de seară
Să propaşim în ce va fi mai sfânt.

Daca sporit-am în ceva anume
N-au fost averi şi-un trai nesăbuit
Ci-mpodobiţi cu cealaltă lume
Puterea milei nu ne-a ocolit.

Mereu în zile de durere
Înconjuram altarul jertfitor
Din grija potirului cu înviere
Din tată-n fiu mă ştiu nemuritor.
                                                                    

Alternativa - Ansamblul de muzică tradiţională românească "JUNII"

"Mereu ne-ntoarcem înspre frumuseţe, 

  Să ne-adăpăm seninul sufletesc

  Cu tinereţea fără bătrâneţe

  A cântecului nostru românesc.

  Şi ascultăm smeriţi ca-n rugăciune

  O doină, o baladă, un colind

  Simţim atunci când dorul ne apasă

  C-am fost şi suntem din acest pământ.

  Şi iar ne-ntoarcem înspre frumuseţe

  Să umplem sufletul cu har ceresc

  Cu tinereţea fără bătrâneţe

  A cântecului nostru românesc."

 

 

 

 

 

 

 

 

Argument

  Făcând un tur de orizont al stării de fapt a culturii româneşti la modul în care există şi se manifestă în prezent ne lovim de o oarecare dificultate în a o focaliza, identifica şi defini la modul general valabil. Ştim cu toţii că „O naţiune nu înfruntă eternitatea nici prin politicienii ei, nici prin armata ei, nici prin ţăranii sau  proletarii ei - ci numai prin ce se gândeşte, se descoperă şi se creează între hotarele ei” (Eliade), dar ce anume se creează în momentul de faţă românesc între hotarele României ? Şi dacă se creează, care este nivelul de acces la aceste „creaţii” şi cine sunt cei ce se identifică cu ele ? Iată câteva întrebări paradigmatice ce se ridică la orizontul ontologicului românesc. Întrebări, ale căror răspunsuri mă îndeamnă uneori să mă simt minoritar în propria ţară, atunci când mă exprim româneşte.

Încercând să mergem chiar mai departe de atât, la sintagma des vehiculată în urma „globalizării”, respectiv europenizării, şi anume identitate culturală observăm că argumentele se dizolvă din ce în ce mai mult şi mai repede. Şi totuşi, unde ne situăm atunci când ne raportăm la cultură ?! Din moment ce aceasta nu mai reuşeşte decât în anumite zone şi circumstanţe să răzbată în conştiinţa românilor, prin desişul de diversităţi de tot felul ale căror unică normă axiologică este noutatea, suntem nevoiţi să scoatem cultura în afara factorilor al căror produs este … sau invers ? Dar este posibil aşa ceva ?!

Iată-ne ajunşi în miezul problemei.

Conform definiţiei date de UNESCO cultura reprezintă „o serie de caracteristici distincte ale unei societăţi sau grup social, în termeni spirituali, materiali, intelectuali sau emoţionali”. Cum se relevă asta în societatea românească ? cu siguranţă neunitar. Adică există la bază un strat de cultură solid cu rădăcini adânci în cultura/societatea tradiţională şi un strat la suprafaţă multi, hiper, super recent, post-modern şi care se înnoieşte şi înmulţeşte în continuu având impresia că evoluează. Imaginea acestui strat „superior” a fost relevată de acum un secol chiar de Caragiale prin personajul său Pristanda, nume derivat din jocul moldovenesc în care se bate pasul într-o parte şi într-alta, fără să pleci în nici o direcţie.

Iată-ne deci, manifestându-ne cu mândrie multiculturalitatea după care am tânjit când am vrut să devenim europeni. Unitate în diversitate ?! cum se defineşte aceasta şi la care niveluri se aplică cele două concepte ?! oare nu cumva una o va înghiţi pe cealaltă ?

Să revenim la cele două straturi ale culturii româneşti aşa cum există ele şi se manifestă în prezent: una tradiţională şi cealaltă modernă … post-modernă. Dacă de-a lungul istoriei omenirii fiecare epocă sau generaţie care şi-a luat atributele de „modern”, de „nou” s-a bazat pe ceea ce exista deja şi când spun bazat înţelegem aşezat, fundamentat, de această dată între cele două tipuri de cultură nu mai există această relaţie, ci doar un soi de purgatoriu între două emisfere ale unei lumi întoarse cu susu-n jos: una jos bine reglementată şi fundamentată, cosmicizată, atemporală, rafinată şi şlefuită de toate imperfecţiunile şi impurităţile şi una sus care te absoarbe din momentul în care ai făcut ochi, o lume a imaginii, a lipsei de norme, a legilor făcute pentru a fi încălcate, cosmetizată, a timpului de ultimă oră, haotică şi supusă bunului plac. Tradiţia fără modernitate este o fundătură; modernitatea fără tradiţie este însă o iremediabilă şi totală nebunie ! spunea George Edward Bateman Saintsbury.

Evident această stare a lucrurilor nu a apărut după anii 90 cum cred unii. După anii 90 de fapt, au apărut roadele acestei stări prin eliminarea oricărui fel de cenzură, întrucât tentaţia de copiere a vestului în detrimentul dezvoltării originale este mult mai veche şi a fost consemnată, semnalată, şi soluţionată de peste 150 ani.

Ascultând reacţiile înaintaşilor noştri: Kogălniceanu, Brăiloiu, Vasile Voiculescu ş.a., vom observa cu stupoare că a trecut peste un veac şi jumătate fără ca lucrurile să se amelioreze în vreun fel.

Prima reacţie asupra acestei stări ale culturii româneşti o regăsim încă din anii 1840,  moment de apariţie la Iaşi a revistei Dacia Literară (30 ianuarie) şi care de pe atunci pe linei de literatură îşi propunea:

1.      Combaterea imitației scriitorilor străini și a traducerilor mediocre

2.      Crearea unei literaturi de specific național; făurirea  unei literaturi autohtone, inspirate din istorie, natură și folclor. Preluată din estetica romantică europeană.

3.      Lupta pentru unitatea limbii

4.      Dezvoltarea spiritului critic: sperând ca prin impunerea acestor reguli să creeze un sistem de valori pentru publicul român, M. Kogălniceanu introduce și conceptul de critică obiectivă, subliniind că analiza critică se va face numai asupra operei: „Critica noastră va fi nepărtinitoare. Vom critica cartea, iar nu persoana.”

Care este situaţia actuală după 150 de ani, pornind de la aceste deziderate ?!

1.      Şi acum îi imităm pe străini şi o facem de aşa manieră că pe ici pe acolo îi chiar şi depăşim

2.      Specific naţional ? întrucât vestul este cel care dă tonul şi direcţia, devenit un soi de axis mundi şi noi suntem „în curs de dezvoltare” la ce avem nevoie de specific naţional ?! folclorul ? este o chestie depăşită; natura ? nu mai este impresionantă – eventual cea exotică; iar istoria … este o minciună.

3.      Unitatea limbii ?! Păi în condiţiile în care la grădiniţă învăţăm engleza şi franceza, poate chiar şi germana, iar din clasa întâi facem cunoştinţă cu civilizaţia prin windows, învăţăm să scriem pe messenger, îi punem întrebări lui google şi ne facem cunoscuţi, respectiv legăm prietenii pe facebook … despre care limbă este vorba ? staţi să dau un search !

4.      Critica ? păi ce face toată ziua mass-media şi jurnalismul nostru ?! Haz de necaz. Au trecut aproape 20 ani de când nu am mai văzut un critic muzical la televizor – şi eu sunt absolvent de muzicologie ! Ce să mai spun de alt fel de critici … în fond am ajuns ca politica să fie mai importantă decât orice altceva, iar oamenii politici mai importanţi decât gânditorii, filosofii artiştii etc.

 O altă reacţie pe care nu o putem omite a apărut în revista Muzica, la Bucureşti la 80 de ani fără 20 de zile de la apariţia Daciei Literare de la Iaşi, adică pe 10 ianuarie 1920 cu referire la starea muzicii de atunci, evident şi la tendinţele semnalate.

Ar trebui să lămurim mai întâi înţelesul termenului „gen superior” spunea Constantin Brăiloiu în articolul intitulat „Muzica românească”. Mărturisesc că eu unul nu pot admite existenţa unor genuri muzicale inferioare şi a altora superioare.

Există însă, fără îndoială, un gen muzical savant, spre deosebire de genul popular,  şi deci întrebarea ce preocupă revista Muzica îmi pare că este de a şti dacă cântecele şi jocurile noastre „naţionale” pot da naştere unei muzici savante. Şi pentru ce să nu se poată ?! Folclorul rusesc, folclorul nordic, folclorul unguresc n-au determinat oare ivirea unor şcoli naţionale ?!  de ce nu s-ar putea petrece lucrurile astfel şi la noi ?

S-a obiectat că melodiile noastre populare se împacă anevoie cu aşa-zisul stil simfonic. E drept. Însă nu văd ce concluzie s-ar putea trage de aici, afară poate decât aceea că muzica noastră nu va fi simfonică. Parc-am fi numaidecât constrânşi să scriem simfonii şi sonate. Oare nu s-au scris destule ?! şi apoi, nu s-ar putea presupune că forma simfonică, născută dintr-un spirit străin nouă şi nepotrivită temperamentului nostru, ar trebui înlăturată cu desăvârşire din cercul preocupărilor noastre şi că în loc de a ne închina cu servilitate în faţa occidentului, mai bine am face să căutăm adevărata expresie a sufletului nostru ?!

În ce mă priveşte continuă Constantin Brăiloiu, persist a crede că acea formă în care va lua fiinţă „genul muzical superior” român nu va avea nimic comun cu disciplina simfonică germană. Dar nici aiurea nu există vreo altă formă  ce am putea-o împrumuta fără să n-o asimilăm, potrivit materialului melodic pe care ni-l înfăţişează folclorul nostru. Totuşi numai studiul autorilor moderni ruseşti şi franţuzeşti ar putea să ne călăuzească pe drumul ce-l căutăm.

Cât despre muzica noastră populară, în ea însăşi, s-a spus cu drept că aproape a rămas necunoscută; şi într-adevăr, cercetările ştiinţifice ce s-au făcut asupra ei sunt rare şi incomplete.  S-a mai spus că nu poate fi reprezentativă pentru poporul românesc fiind prea covârşită de influenţe străine (ruseşti, turceşti, ungureşti etc.). Părerea mea personală e că viitoarea şcoală română nu se va inspira (şi nici nu trebuie să se inspire) din lucrări documentare ce îşi au locul în bibliotecile instituţiilor didactice, ci din materialul viu ce se găseşte pretutindeni. Este aceasta sau nu un amalgam de elemente eterogene ? poate că da. Spiritul românesc însă a izbutit să-l personalizeze, dându-i un caracter puternic de originalitate.

Încrederea mea în viitorul „genului muzical superior” românesc despre care vorbeşte revista Muzica rămâne deci neclintită[1].

Asta în condiţiile în care la acea vreme la nivelul muzicii culte, respectiv „superioare” George Enescu se afla în floarea perioadei sale de creaţie  (Poema română, cele două Rapsodii române, 2 suite pentru orchestră şi 3 simfonii, 2 cvartete, octetul şi dixtuorul fiind deja compuse). Cât priveşte muzica tradiţională, care pe atunci se numea pe drept cuvânt populară, la acea vreme Béla Bartόk culesese deja cca. 3500 melodii populare româneşti din Bihor, Maramureş, Hunedoara, fostele judeţe bănăţene Timiş şi Torontal, Arad, Alba, Cluj, Mureş, Satu Mare, Someş şi Turda. De asemenea la 1914 Béla Bartόk scria despre muzica populară românească din Bihor că „este cea mai minunată muzică populară de pe întreg teritoriul Ungariei, care luată chiar şi în chip absolut este atât de fermecătoare încât ar putea-o admira toţi oamenii de muzică ai Europei”[2]

Mai mult decât atât, în 1923, Vasile Voiculescu publica în revista Lamura un articol care este atât de valabil astăzi încât nu pot să nu-l citez: „Noi suntem acum asemenea copiilor din poveste duşi cu amăgeli de mama lor vitregă în pădure şi lăsaţi acolo ca să se rătăcească. Atâta vreme cât şi-au umplut traistele lor cu cenuşă din vechea vatră părintească, cu care au presărat drumurile, au putut să se întoarcă teferi la căminul lor. Ceea ce pentru copiii din poveste a fost cenuşa caldă din vatra părintească, pe dâra căreia veneau când voiau acasă să-şi ia suflet şi puteri, pentru noi sunt bătrânele tradiţii, cântecele şi jocurile, datinile, arta populară, uneltele noastre străvechi.”

Ce s-a întâmplat de atunci cu cultura românească şi cu valorile pe care le descopereau cercetătorii şi marii oameni de cultură ai acelor vremuri ?! s-au modernizat ! cum ? deschizând porţile occidentului şi multiculturalităţii promovate de acesta, precum in illo tempore cutia Pandorei. Rezultatul ? o societate aculturală compusă dintr-o mână de elite nebăgate în seamă, o masă urbană predominantă, de şcoliţi care se cred culţi şi cealaltă masă de la simptomatic numita ŢARĂ pe care îi numim analfabeţi dar în a căror cultură îşi caută elitele şi noi, rădăcinile şi se străduiesc de aproape un secol să le pătrundă tainele.

Quo vadis cultura ? Constantin Brăiloiu semnala acum mai bine de o jumătate de secol că „arta unei civilizaţii agonizante nu mai apare la lumina zilei: în faţa valului de aluviuni ea se retrage pas cu pas şi sfârşeşte prin a se ascunde în adăposturi rare, unde aşteaptă să fie cândva descoperită”[3] şi oare unde se află acel cândva ?! sau mai bine spus, ce alt rău ar mai trebui să se întâmple ca să ne dăm seama că suntem martori la dispariţia unei culturi milenare şi singurul lucru pe care îl facem este să o constatăm, dând vina pe alţii. Şi pentru ce o lăsăm să moară ? ce câştigăm în schimb ? câteva generaţii de tineri care sunt admişi să facă studii superioare pentru a învăţa să scrie şi să citească ? care nu ştiu să recite din memorie o poezie întreagă, sau să desfacă o metaforă ? care … acei foarte puţini studenţi meritorii ai academiilor de muzică - compozitori, dirijori, muzicologi, învaţă să compună, să analizeze să interpreteze în orice gen şi stil al muzicii germane, dar habar nu au ce este colinda ?   ca să nu mai spunem de alte genuri.

Şi totuşi putem învinui generaţiile „post-decembriste” de starea actuală a culturii naţionale ? putem da vina pe … Europa ? sau pe guvernele pe care noi le-am ales să ne conducă ?! nu cred. Ce vină au ei că oamenii de cultură, intelectualii nu au găsit soluţia de a fructifica acea libertate câştigată, sau că nu au găsit sau creat măcar în următorii zece ani o nouă ideologie care să pună în slujba dezvoltării reale şi durabile a culturii naţionale noile descoperiri din domeniul tehnologiei ? dar poate că acesta este preţul libertăţii: 20 de ani de decădere a culturii. Totuşi cred că e îndeajuns. Cred că a sosit ceasul ca intelectualitatea românească să înceapă să preia frâiele culturii. Poate că a venit în sfârşit momentul cum spune Patapievici de zece ani încoace ca „modernitatea să fie chemată la propria ei judecată de apoi – şi să fie somată să ne redea Invizibilul: pe el nouă şi pe noi lui”. „Până acum modernitatea a fost folosită pentru a ne convinge că Invizibilul nu există şi că a fi cu adevărat modern înseamnă a fi doar vizibil, doar corp, doar materie.”

„Când se închină bigot la minunile modernităţii, cum ne îndeamnă zelatorii ei şi delatorii tradiţiei, în sufletele noastre ignorante se tânguiesc de o manieră sfâşietoare toate bogăţiile pe care le-am pierdut înlăuntru atunci când trupurile noastre au progresat în afară.

Câţi moderni satisfăcuţi de propria lor modernitate, câţi oameni novisimi, orbiţi de patima de a fi cât mai recenţi, câţi oameni care mobilizează puterea unui tigru şi viclenia unui şarpe în perspectiva de înţelegere a unei efemeride, câţi oameni dintre noi, oameni recenţi ai unei lumi din ce în ce mai recente, mai posedă discernământul de a pricepe că orice progres din domeniul vizibilului se face pe seama unor amputări în domeniul invizibilului ?”

Să alungăm ţapul ispăşitor şi să încheiem odată această perioadă de lupte între cele două tabere şi dezmăţul – exces al lipsei celor nevăzute - în care ne-am delăsat la nivel de cultură aşa cum obişnuiau să facă societăţile tradiţionale în ritualurile de regenerare ale Anului Nou. Pentru a putea începe recrearea culturii aveam evident nevoie de preexistenţa haosului. Pe semne începuturile acestei Creaţii au şi început întrucât în anul 2002 prof.univ.dr a publicat 2 volume Colinde româneşti – conţinând peste 1500 colinde din zonele Alba, Mureşul Superior şi Hunedoara – care au primit premiul Academiei Române „Ciprian Porumbescu”pentru muzicologie. Mai mult decât atât, tot sub coordonarea prof.univ.dr. Ioan Bocşa, ca urmare a unei cercetări de 6 ani desfăşurate în judeţul Sălaj -  la care am participat şi eu prin munca de „laborator” – şi care a însemnat culegerea a peste 1500 de producţii muzicale folclorice din peste 160 de localităţi, în anul 2009 au apărut la Editura MediaMusica cele două volume Muzică vocală tradiţională din Sălaj. Sunt paşi mărunţi dar importanţi; sunt chiar modele demne de urmat. Să nu uităm că generaţiile tinere întotdeauna au avut nevoie de modele dar să avem grijă ca aceste modele să le fie la îndemână, poate chiar pe prima pagină, nu aruncate în fundul raftului cu antichităţi.

Dacă în fiecare judeţ s-ar culege 1500 de melodii asta ar însemna ca în maxim 15 ani să avem întregul tezaur al folclorului muzical salvat odată pentru totdeauna !  Ce ne opreşte – în afară de noi înşine … ?! Să nu uităm că spre deosebire de Béla Bartόk, Brăiloiu şi toţi marii culegători de folclor românesc, acum beneficiem de mijloace moderne mult mai comode şi mai eficiente atât în ceea ce priveşte deplasarea cât şi înregistrarea, arhivarea, transcrierea, analiza, publicarea şi valorificarea materialelor. Oare ce ne mai lipseşte acum în al doilea deceniu al mileniului III ? Să fie vorba de acel dram de iubire la care se referea Nicolae Iorga când spunea că  „fiecare loc de pe pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi şi trebuie şi un dram de iubire ca s-o înţelegi” ?

Dacă tradiţia fără modernitate este o fundătură, iar modernitatea fără tradiţie este însă o iremediabilă şi totală nebunie, după cum spunea George Edward Bateman Saintsbury, oare cum ar fi să punem la lucru vârfurile modernităţii – tehnologia – în vederea consolidării şi dezvoltării tradiţiei ?! (cu alte cuvinte să utilizăm formele post-moderne pentru a pune cât mai eficient în lumină fondul culturii tradiţionale)

Măcar din respect faţă de valorile culturii tradiţionale pentru ocrotirea cărora strămoşii noştri au luptat şi dacă a fost nevoie şi-au dat viaţa fără să privească înapoi ci gândindu-se la cei ce vor veni. Respect care consider că ar merita să fie purtat de către fiecare om ce face parte din acest minunat popor român. Evident, că respectul acela adevărat, curat, are ca fundament cunoaşterea, întrucât nu poţi purta respect pentru ceva ce nu cunoşti şi cred, că asemenea adolescenţilor de azi, acesta este lucrul fundamental care ne lipseşte şi într-un final cauza stării actuale a naţiunii – cunoaşterea de sine. Şi mă întreb ce altă cale mai bună ar putea fi spre cunoaşterea de sine decât începând cu cunoaşterea moştenirii culturale tradiţionale milenare pe care vrând nevrând o porţi cu tine ?! Până la urmă şi tinerii din Decembrie `89 pentru asta s-au jertfit, pentru libertatea de a fi, de a fi ROMÂNI.

Consider că se impune o reorientare a interesului pe care îl manifestă societatea cu privire la cultură şi îndreptat înspre cea tradiţională pentru că, în primul rând, ea este cea care ne defineşte ca popor, ca naţiune, cea faţă de care ne raportăm atunci când vine vorba de identitate naţională. Aş fi vrut să pot spune „cea cu care ne identificăm”, dar din păcate nu pot extinde acest sentiment asupra tuturor românilor. Dar iată rezultatul avatarurilor modernităţii: am câştigat facilitatea (tehnologia) cu preţul pierderii esenţialului (sacralităţii) ajungând în ceea ce se poate numi criza postmodernităţii – similară crizei romantice. „Orice criză existenţială pune în acelaşi timp, din nou, problema realităţii lumii şi a prezenţei omului în lume. Criza este în cele din urmă „religioasă”, pentru că la nivelurile arhaice de cultură existenţa se confundă cu sacrul.” Dar întrucât trecutul nu este decât prefigurarea viitorului, nici un eveniment ne fiind ireversibil şi nici o transformare definitivă, recuperarea sacralităţii devine imperios necesară. Asta pentru că „doar sacrul acţionează în mod eficace, creează şi face ca lucrurile să dureze” (Mircea Eliade)

În al doilea rând şi poate cel mai important, prin caracterul pragmatic al său, acţiunea este imperios necesară întrucât în majoritatea judeţelor / zonelor etnografice populaţia care este purtătoare activă a acestei culturi are o vârstă înaintată şi se găseşte în zone din ce în ce mai retrase şi mai greu accesibile. Pe lângă aceasta mai trebuie semnalat faptul că modalitatea specifică de transmitere a acestei culturi a avut foarte mult de suferit în ultimii 20 de ani, din diverse cauze. Observăm astfel, că urmaşii direcţi ai purtătorilor valorilor culturii tradiţionale nu au mai preluat, sau au făcut-o doar parţial, această moştenire. Ca urmare a acestui fapt, asistăm în ultimii ani la o diluare din ce în ce mai accelerată a practicilor legate de sărbătorile de peste an şi de „pragurile” trecerii omului prin viaţă – această stare de fapt având un efect imediat asupra populaţiei în general şi a tinerilor în special. Legat de aceste evenimente semnalăm manifestarea nevoii, exprimate pe diverse căi, de a „marca” aceste evenimente aşa cum „se cuvine”, dar lipsa exerciţiului sau a unor îndrumători îi pune în încurcătură.

Dacă în urmă cu mai bine de o jumătate de secol bătrânii satelor şi-au trimis proprii copii la oraş pentru a sprijini dezvoltarea comunităţilor urbane, cred că a venit vremea să îi răsplătim, să ne întoarcem interesele şi asupra lor - indiferent că am reuşit să creăm o societate mai bună sau nu - şi să îi înfruptăm şi pe ei din roadele cele bune pe care le-am dobândit.

Studiind Strategia Ministerului Culturii pe 2007-2013 vom afla că:

„Activităţile şi acţiunile strategiei sunt în beneficiul patrimoniului cultural şi constituie factor de sensibilizare a publicului şi de educaţie culturală a tineretului. Şansa obţinerii acestui deziderat nu este alta decât promovarea unui program conjugat de percepere a valorilor patrimoniului cultural naţional din România, care să adreseze publicului valori ale patrimoniului cultural naţional din categoria patrimoniului cultural imaterial. Implementarea prezentei strategii poate avea efecte economice şi sociale pe termen scurt, dar mai ales pe termen lung prin educarea şi formarea cultului pentru valorile culturale reale ale patrimoniului cultural. Principiile Strategiei pornesc de la drepturile culturale de bază, principii fundamentale la nivelul Uniunii Europene şi care sunt în acelaşi timp drepturi individuale şi drepturi colective: -  dreptul de acces la viaţa culturală -  dreptul de participare la viaţa culturală Diferite instrumente politice şi juridice adoptate în cadrul organizaţiilor interguvernamentale au permis conturarea teoretică a sferei de cuprindere a drepturilor culturale care, în afara celor două drepturi de bază sus-menţionate, ar trebui să cuprindă: -  dreptul la respectul identităţii culturale -  dreptul fiecărei persoane de a se identifica cu o comunitate culturală -  dreptul de acces la patrimoniul cultural -  dreptul la protecţia activităţilor creatoare -  dreptul la protecţia proprietăţii intelectuale -  dreptul la educaţie, inclusiv la educaţia artistică şi la educarea pentru artă -  dreptul de a desfăşura în mod liber activităţi culturale, inclusiv dreptul la mobilitate a creatorilor şi artiştilor şi a creaţiilor lor Cheltuielile de investiţie în resursele patrimoniale (inclusiv pentru personalul aferent) ar trebui să crească pentru a satisface nevoile financiare ale sectorului patrimonial cultural prin evidenţierea în studii sau alte tipuri de informări privind importanţa sectorului şi efectele sale benefice asupra altor sectoare economice, precum turismul sau contribuţia sa la bunăstarea socială şi educaţională. Protejarea patrimoniului cultural impune cercetarea, studierea, interpretarea şi prezentarea acestuia, astfel încât să se găsească formula optimă de apreciere a sa şi de recunoaştere a aportului adus la nivel incluziunii sociale şi al creşterii economice. Pentru ca patrimoniul cultural să devină o bază a acţiunilor prezentate este nevoie ca el să fie îngrijit, documentat, protejat, conservat şi făcut accesibil, la nivel fizic şi intelectual. De aceea, se impun măsuri de prevenire şi punerea în aplicare a unor măsuri împotriva deteriorării patrimoniului cultural. Apare evident faptul că drepturile culturale recunosc şi protejează nu numai identitatea culturală, ci şi diversitatea culturală şi, în acelaşi timp, recunosc legătura indisolubilă a acestora cu dezvoltarea economică şi socială. Drepturile culturale sunt nu numai drepturi fundamentale de sine stătătoare, ci şi parte indivizibilă a drepturilor civile, politice, sociale şi economice. Din această perspectivă, pe plan internaţional, au fost formulate o serie de principii, care trebuie să se regăsească în politicile culturale ale fiecărei ţări: • Fiecare are dreptul să-şi satisfacă drepturile culturale • Satisfacerea drepturilor culturale este indispensabilă demnităţii şi dezvoltării persoanei • Fiecare individ are dreptul de a participa la viaţa culturală a comunităţii • Recunoaşterea şi protejarea diversităţii culturale şi lingvistice este o obligaţie a fiecărui stat Astfel, statul, prin intermediul strategiilor culturale, al politicilor sale publice, are obligaţia de a recunoaşte, proteja şi promova drepturile culturale şi de a asigura condiţiile pentru ca fiecare persoană să-şi poată exercita liber şi nestânjenit aceste drepturi. Principii fundamentale ale Strategiei: a. Participarea cetăţenilor: - patrimoniul cultural este indispensabil pentru o viaţă echilibrată şi completă; - orice cetăţean român şi vizitator al României are acces la patrimoniul cultural naţional, dar şi datoria de a proteja patrimoniul cultural şi dreptul de a beneficia de el prin învăţare şi recreere; - fiecare generaţie are datoria de a proteja acest patrimoniu şi de a-l face accesibil pentru generaţiile viitoare şi pentru întreaga omenire, ca bun universal. b. Îmbunătăţirea administraţiei în sectorul Patrimoniului Cultural Ministerul Culturii şi Cultelor, precum şi alte autorităţi centrale avizate au datoria menţinerii instituţiilor administrative cu scopul asigurării că patrimoniul este protejat, administrat, conservat şi accesibil, în cea mai potrivită manieră cu putinţă. Aceste instituţii ar trebui să garanteze: - reducerea birocraţiei în domeniul administraţiei privind documentele patrimoniului cultural; - urmărirea şi adaptarea cadrului legislativ la nevoile reale şi actuale, inclusiv la normele internaţionale din domeniu; - supravegherea şi monitorizarea acţiunilor din domeniu. Ministerul Culturii şi Cultelor, prin instituţiile abilitate, va trebui să se asigure dacă protecţia, promovarea şi accesibilitatea patrimoniului cultural reprezintă o prioritate în ceea ce priveşte deciderea politicilor publice din toate domeniile de activitate din România. Nevoia de investiţie în întărirea capacităţii administrative în sectorul patrimonial trebuie susţinută. Cheltuielile de investiţie în resursele patrimoniale (inclusiv pentru personalul aferent) ar trebui să crească pentru a satisface nevoile financiare ale sectorului patrimonial cultural prin evidenţierea în studii sau alte tipuri de informări privind importanţa sectorului şi efectele sale benefice asupra altor sectoare economice, precum turismul sau contribuţia sa la bunăstarea socială şi educaţională. c. Dezvoltarea resurselor culturale Protejarea patrimoniului cultural impune cercetarea, studierea, interpretarea şi prezentarea acestuia, astfel încât să se găsească formula optimă de apreciere a sa şi de recunoaştere a aportului adus la nivel incluziunii sociale şi al creşterii economice. Pentru ca patrimoniul cultural să devină o bază a acţiunilor prezentate este nevoie ca el să fie îngrijit, documentat, protejat, conservat şi făcut accesibil, la nivel fizic şi intelectual. De aceea, se impun măsuri de prevenire şi punerea în aplicare a unor măsuri împotriva deteriorării patrimoniului cultural. d. Folosirea durabilă a resurselor patrimoniului Proprietatea şi folosirea resurselor patrimoniului cultural trebuie făcută într-o manieră durabilă şi aplicând principii ale conservării integrate, prin: - corelarea activităţilor culturale (sau privind patrimoniul cultural) între diferiţii actori implicaţi, precum cei guvernamentali, reprezentanţii sectorului privat şi de voluntariat; - luarea în considerare a factorului social al comunităţilor existente şi a economiei care le poate susţine în timp pentru proiectele ce implică iniţiative în domeniul patrimoniului cultural; - promovarea şi aducerea la cunoştinţă a importanţei bogăţiei patrimoniului cultural şi responsabilitatea fiecăruia de a participa la protejarea sau utilizarea controlată a bunurilor patrimoniului cultural; - promovarea unor politici fiscale şi financiare în beneficiul patrimoniului cultural.

Aşadar, după cum putem observa, avem idei, planuri, avem modele şi totuşi … Şi totuşi „primăvara culturii româneşti” întârzie să apară. Şi nu va apărea până când cultura tradiţională nu-şi va recăpăta popularitatea pierdută, sau până când nu va deveni din nou populară.

Rădăcinile (Cultura Tradiţională) nu sunt doar ale mele sau ale celor care le cunosc şi recunosc – sunt ale tuturor românilor. Şi este de datoria noastră, a celor care le (re)cunoaştem să le facem cunoscute şi celorlalţi, dar nu ca pe nişte lucruri de nepriceput pentru cei care nu au studii doctorale, ci ca pe nişte elemente fundamentale sine qua non ale existenţei în spaţiul cultural românesc.

Locuitorii satului românesc sunt analfabeţi, dar locuitorii oraşelor „europene” ale României au nevoie de facultăţi pentru a învăţa să cânte ca ei, să le cunoască principiile şi firescul de a fi român. Acest lucru mă face să mă simt stingher şi nu cred că strămoşii noştri pentru asta s-au luptat, au trăit şi au murit. Nu. Ei s-au trudit pentru ca noi să ducem mai departe produsul trudei lor, nu pentru a ne îndepărta de el !

„Dacă ai un bulgăre de aur şi nu ştie nimeni că-l ai, e ca şi cum nu-l ai.”

(Vorbă din popor)

Rădăcinile (Cultura Tradiţională) reprezintă unica realitate care ne leagă ca popor, iar nu graniţele teritoriale şi, din păcate, nici cei care ne conduc. Şi dacă tot am ajuns la politică, nu mă feresc să afirm că tocmai de aceea sunt politicienii înfruntaţi de oamenii pe care îi conduc, pentru că nu au avut şi nu au grijă de lucrurile cu adevărat importante pentru popor: educaţia (dreapta măsură, chibzuinţa, dreptatea şi înţelepciunea) şi sănătatea. (Nu s-a răsculat nimeni pentru că nu aveam autostradă!)

Această stare a lucrurilor a dus la răspândirea celor mai vrednice de osândă vicii în frunte cu „corupţia spirituală” – ne vindem identitatea (Cultură, Educaţie+Sănătate) pentru bani (Economie) uitând că dacă nu-ţi folosesc la a face ceva – bun – banii sunt păguboşi. „Bunurile, dacă ignoranţa le îndrumă, sunt rele mai mari decât opusul lor” (Platon)

Este evidentă lipsa acelei ştiinţe care în cultura tradiţională îmbina în aceeaşi măsură săvârşirea cu ştiinţa folosirii a ceea ce s-a săvârşit. Acum se crede că dacă vom avea bani şi toate lucrurile care ne lipsesc, atunci oamenii vor fi mai buni şi mai fericiţi, însă înţelepciunea arhaică ne spune că realitatea este alta: dacă oamenii vor fi mai buni, atunci îşi vor procura şi lucrurile care le lipsesc şi vor fi mai fericiţi.

În concluzie, se impune acţionarea în vederea popularizării în rândul tinerilor a culturii tradiţionale autentice, dacă vrem să creăm o societate mai bună.

Alternativa „JUNII”

Junii sunt tineri, sunt energici sunt puternici şi reprezintă speranţa bătrânilor. Aşadar e nevoie de crearea unui cadru care să-i adune laolaltă şi care să restabilească contactul cu rădăcinile. Se spune că „în faţa fenomenelor originare, dacă ele se arată descoperite simţurilor noastre, simţim ceva înrudit cu sfiala, mergând până la frică. Oamenii sensibili se salvează prin uimire” (Friedrich Cramer).

Când vorbim de sensibilitate ne gândim la frunze şi flori, dar până acolo avem nevoie de un trunchi viguros. Ori vigoarea trunchiului se trage din rădăcinile lui. Eu vreau să le dau vigoare trunchiului ajutându-i să-şi cunoască rădăcinile, să le aprecieze la justa lor valoare şi astfel să prindă curaj pentru ca într-un final, făcând o adnotare afirmaţiei lui Cramer, în faţa avalanşei modernităţii, să se poată salva prin uimire.

Se ştie că toate momentele importante ale trecerii prin viaţă ţăranul român le-a consemnat în cântec. Şi post-modernul urban întâmpină aceleaşi „praguri” însă şi-a pierdut eficienţa în „marcarea” lor. Urbanul nu mai cântă, ci cel mult joacă, sau ascultă cum cântă alţii – vestul.

În aceste condiţii vreau să creez un cadru în care tinerii din mediul urban şi nu numai să poată lua contact cu cultura tradiţională românească prin intermediul muzicii pornind de la următorul crez:

Legat adânc de tot ce-mi are glia

Pe-acest pământ de cremene şi vis

Îmi e mai drag un sat din România

Decât oricare Londră sau Paris

Nu dau o seară-n ţara mea domnească

Pe tot ce este-n alte ţări mai sfânt

Cum nu dau doina noastră românească

Pe nici un cântec care-i pe pământ

Pământule rodnic, pământule sfânt

Tu, care-mi eşti leagăn, cămin şi mormânt

Ridică spre focul aceloraşi stele

Credinţele tale, credinţele mele

Evlavie ţie pământule bun

În sânul tău doarme trecutul străbun

Păstrând pietre scumpe din vremile-acele

Comorile tale, comorile mele

Când gemi sub copite de cai frământat

De graniţi duşmane adânc sfâşiat

Se zbat în mânia furtunilor grele

Durerile tale, durerile mele

Învolbură-n mine viteze puteri

Iar când voi fi vrednic ţărâna să-mi ceri

Pe groapa-mi uitată să creşti viorele

Iubirile tale, iubirile mele

Din clopotul inimii stinse să-mi faci

Umbroase coroane de falnici copaci

Prin mândrele vârfuri să urci către stele

Nădejdile tale, nădejdile mele.

Cântecul Pământului de Ion Alexandru

De ce Junii ?

Pentru că ei sunt factorii de care depinde identitatea culturală românească, ei reprezintă viitorul comunităţii indiferent că sunt conştienţi de asta, că vor asta, că merită, sunt vrednici sau că îşi asumă acest aspect. E drept că nu există nici o disciplină în cadrul învăţământului de masă care să îi înveţe să fie … români, adică să gândească şi să se exprime româneşte. Şi mie îmi sună ciudat aceste expresii, dar din păcate realitatea aşa arată. Fireşte că lucrurile nu au stat dintotdeauna aşa. În satul românesc educaţia ştiinţifică şi cea moral-spirituală mergeau mână în mână, ba chiar prima era pusă în slujba celei de-a doua iar rezultatul era un om vrednic pe care comunitatea se putea baza într-un anumit domeniu. În schimb, în oraşul românesc „european” lucrurile stau puţin invers şi anume, educaţia ştiinţifică predomină în detrimentul celeilalte, plus că în ultima vreme tot mai mulţi tineri ţintesc spre niveluri tot mai înalte în ale educaţiei (ştiinţifice). Problema e că la şcoală nu te învaţă să fii om şi prin urmare nici să fii român, pentru că sistemul educaţional este orientat spre ceea ce se află în afară în detrimentul cunoaşterii „înlăuntrului”. Oare cum vom reuşi să fim europeni, dacă încă nu putem fi români ?

Prin formarea grupului „Junii” se urmăreşte formarea şi afirmarea tinerilor din mediul urban – şi nu numai – în viaţa socio-culturală, ca modele gândire şi comportament moral-spiritual în conformitate cu normele culturii tradiţionale, instituindu-se ca o replică a Cetei Junilor din satul românesc transilvănean.

Junii – instituţie cu rol de iniţiere şi formare socio-culturală cu prestigiu comunitar

Junii consacră cea mai diversificată paletă de roluri, criterii funcţionale şi un sistem complex de relaţii de rol. Astfel, din cadrul grupului omogen, în care toţi participanţii au un status comun, se desprind anumiţi reprezentanţi cu funcţii, purtători de roluri speciale, certificând amploarea şi bogăţia setului de obligaţii şi drepturi ale cetei, ca instituţie socială cu prestigiu comunitar.

Generalităţi

Odată cu lăsatul postului premergător sărbătorii de Crăciun, în satul românesc din Transilvania se adună Ceata Junilor – element de marcă, la nivel etnic, al poporului român. Junii sunt tineri necăsătoriţi care nu mai sunt consideraţi copii (deci au vârsta peste 14-16 ani) întrucât adunarea cetei presupune părăsirea casei părinteşti pe perioada sărbătorilor de iarnă.

Acest moment este cât se poate de optim întrucât ceremonialul – de care duce atâta lipsă societatea post-modernă – reprezintă mediul cel mai eficace la nivelul interacţiunii sociale ce are ca efect modelarea dorinţelor, deprinderilor, normelor axiologice, datorită funcţiilor multiple şi variate pe care înglobează pe de o parte asimilarea şi performarea rolurilor, iar pe de alta, coeziunea, munca în echipă şi sentimentul de apartenenţă specifice conceptului de grup.

Tot astfel, „Junii” vor organiza începând cu data de 1 septembrie până la 15 noiembrie sesiuni de înscrieri şi preselecţii pentru noi membri.

Iniţierea – „botezul junilor”

Iniţierea va fi realizată în cadrul preselecţiei unde noii veniţi vor fi chestionaţi cu privire la cunoaşterea obiceiurilor tradiţionale, poeziile, cântecele şi dansurile româneşti.

Conducătorul

Cel mai important rol în cadrul grupului îi revine conducătorului, alegerea lui fiind condiţionată de validarea anumitor criterii cu caracter social:

-          Autoritate şi prestigiu (la nivelul comunităţii şi în rândul tinerilor)

-          Abilităţi şi competenţe la nivelul performanţei ceremoniale

-          Cunoaşterea repertoriilor muzicale (colinde şi altele)

În unele sate din Mărginimea Sibiului era numit tatăl ficiorilor. Consacrarea lui se marca ritual prin ridicarea la grindă. Atribuirea rolului presupune purtarea unor însemne speciale: o panglică tricoloră mai lată şi/sau un brâu mai lat.

Conducătorul poate avea „ajutoare”.

Obligaţii

1.      Organizarea de petreceri

a.       Onomastice

b.      De marcare a anumitor momente

c.       De joc

2.     Colindatul

3.      Plugarul – reactivarea obiceiului în mediul rural

4.    Eminentul – replica urbană a plugarului, pentru cei mai merituoşi studenţi din sesiunea de primăvară şi cea de vară – fără limite de vârstă la nivelul participanţilor

5.      Sângeorzul

6.      Căluşul

7.      Strigarea peste oraş – restanţierii

Elemente şi simboluri vizuale specifice

Îmbrăcămintea / încălţămintea tradiţională

Steagul junilor

Alte simboluri

Raporturile între Ceata Junilor şi comunitate

Gazda – Casa de Cultură a Studenţilor – mama junilor

Junii acordă „gazdei” un respect absolut, încălcarea normelor de conduită respectuoasă fiind pedepsită.

Junii creează o relaţie specială de rol cu anumiţi reprezentanţi ai autorităţilor oficiale şi instituţiile pe care le reprezintă: Primăria, Consiliul local, Consiliul judeţean, Arhiepiscopia, Universităţi, Facultăţi, Licee etc

Colindatul public – traversând oraşul în lung şi-n lat

 

De ce nu încerc implementarea acestor idei prin intermediul învăţământului public de stat ?

Am fost, am văzut, am făcut.

În perioada sept. 2008 – feb. 2011 am fost profesor suplinitor la Liceul de Artă „Ioan Sima” Zalău, la catedra Muzică vocală tradiţională. După un an de „acomodare” am înfiinţat Ansamblul de muzică vocală tradiţională românească „Icoane Sălăjene” cu care am reuşit în anul înfiinţării 6 apariţii scenice. Repertoriul abordat viza în principal teritoriul dialectal al judeţului Sălaj, dar şi piese din alte judeţe precum: Alba, Hunedoara, Sibiu etc. Genurile abordate au fost: Colinda, Cântecul propriu-zis, Doina, Cântecul de joc, Cântecul ritual funebru, Cântecul de cătănie, Cântecul de seceriş.

Din motive obiective, activitatea Ansamblului s-a sistat după un an, urmată de înaintarea demisiei mele din învăţământ în primăvara anului 2011.

De ce mi-am dat demisia şi nu am mai încercat să intru în învăţământ ?

Pentru că nu merită osteneala de a încerca de unul singur să faci ceea ce ar trebui să facă o catedră sau o instituţie întreagă, sau să vrei să faci un lucru bun, iar ceilalţi – chiar dacă sunt din acelaşi „sistem” – să te marginalizeze în loc să te sprijine, când vine vorba de a face ceva, pentru ca mai apoi să spună cu zâmbetul pe buze: Instituţia noastră a făcut, a susţinut, a, a... Cu alte cuvinte, nu merită osteneala de a te lupta cu un sistem „depăşit” încercând să-l schimbi de unul singur, mai ales când îl poţi schimba şi fără a te lupta cu el, acţionând din afara lui. Căci, în fond, de aici pleacă problemele individuale:

Te bagi „cu forţa” într-o instituţie care nu are nevoie în mod explicit de tine.

De ce nu o altă instituţie de stat ?

Ştim cu toţii cum e la stat, sau cum e să intru ca nou venit într-un colectiv şi să vrei să faci ceva, mai ales alt-ceva sau altfel. Aşa că, decât să intru într-un sistem  şi să fiu nevoit să-mi ajustez ideile şi faptele în funcţie de limitele lui, mai bine îmi creez singur propria instituţie, cu oamenii care vor să mi se alăture şi de care am nevoie şi astfel să facem lucrurile aşa cum vrem noi, convinşi fiind că acţiunile noastre, pornite din suflet, din dorinţa de a face un lucru bun pentru ceilalţi şi împreună cu ceilalţi, vor reuşi prin ştiinţa pe care am dobândit-o şi ne vor înălţa sufleteşte atât pe noi cât şi pe cei ce vor intra în contact cu acţiunile noastre.

În aceste condiţii şi gândindu-mă la vremurile ce vor veni, am decis ca în anul 2010 să devin membru fondator şi vicepreşedinte al Asociaţiei Culturale ArtConcept, din statutul căreia menţionez:

           

Capitolul II

Scopul şi obiectivele asociaţiei

A.    Scopul Asociaţiei Culturale ArtConcept susţinerea valorificării artei, culturii şi patrimoniului naţional în ţară şi străinătate

B.     Obiective:

1.         Promovarea dezvoltării unei culturi de incluziune socială;

2.         Realizarea și valorificarea de servicii și produse culturale;

3.         Conceperea de activităţi culturale în vederea implicării tinerilor;

4.         Realizarea de ateliere experimentale în domeniul cultural-artistic;

5.         Înființarea și susținerea unor formații artistice;

6.         Organizarea şi susţinerea de proiecte educaţionale vizând implicarea artei în terapiile copiilor cu cerinţe educaţionale speciale;

7.         Dezvoltarea ofertei educaționale pentru copii și tineri;

8.         Organizarea de manifestări cultural artistice;

9.         Formarea profesională a adulților;

10.       Susținerea acțiunii pe bază de proiecte și parteneriate;

11.       Cercetarea artei, culturii și patrimoniului național;

12.       Promovarea interculturalității;

13.       Realizarea si editarea de publicaţii periodice vizând domeniul cultural-artistic.

Managementul pe termen scurt al proiectului „JUNII” (1-3 ani)

În condiţiile în care înfiinţarea Grupului vocal „Junii” este definitivată obiectivele pe termen scurt vor viza dezvoltarea şi implicarea acestuia în viaţa cultural-artistică clujeană.

Obiective

În vederea constituirii şi dezvoltării Grupului de muzică vocală tradiţională românească intitulat „JUNII” se vor urmări 5 direcţii:

1.      Atragerea tinerilor interesaţi atât prin postarea de afişe de promovare şi informare cu privire la perioadele de înscrieri şi preselecţii în zonele ţintă (facultăţi, universităţi, centre de cultură şi biblioteci), cât şi prin reţelele sociale de pe internet (Facebook, Bloguri etc).

2.    Organizarea selecţiei membrilor atât după competenţe, cât şi după reşedinţă – pentru a susţine mobilitatea grupului în perioadele de vacanţă.

3.      Cercetarea materialelor existente în arhive, fonoteci, culegeri publicate şi alcătuirea unor repertorii care să cuprindă melodii aparţinând teritoriului dialectal Cluj şi nu numai, mai puţin cunoscute sau necunoscute publicului. 

4.   Crearea unor noi maniere de punere în  scenă a acestor materiale muzicale – regii, scenografii – care să utilizeze eficient mijloacele multimedia disponibile. În acest sens se va urmări crearea unui spectacol de colinde pentru perioada de iarnă şi unul care să conţină cântece rituale, balade, cântece propriu-zise şi de joc pentru perioada primăvară-vară-toamnă.

5.   Atragerea de parteneri direcţi sau indirecţi în vederea promovării, implicării grupului în manifestări culturale şi susţinerii acestuia după caz.

 şi 4 grupuri ţintă:

1.      Tinerii între 18-28 ani care doresc să-şi îmbunătăţească cunoştinţele şi competenţele în domeniul muzicii vocale tradiţionale

2.      Membrii grupului vocal „Junii” (grup şi solişti)

3.      Instrumentiştii ce vor acompania grupul şi soliştii

4.      Publicul clujean

Dezvoltarea grupului vocal „Junii” va viza:

Până la sfârşitul anului 2012

-          conturarea unui grup de cca. 25-30 de membri cu calităţi vocale semnificative împărţiţi în 2 grupe (fete/băieţi).

-          Crearea unui spectacol-concert de iarnă

-          Studierea şi punerea în scenă a unui repertoriu de colinde din teritoriul dialectal Cluj (zona Huedin)

-          Cel puţin 5 apariţii scenice în municipiul Cluj Napoca cu repertoriul de colinde

În anul 2013

-          Studierea şi punerea în scenă a unui repertoriu de cântece rituale din teritoriul dialectal Cluj (zonele Huedin, Cluj-Feleac, Dealurile Clujului şi Dejului, Turda).

-          Crearea unui spectacol-concert care să cuprindă cântece rituale din judeţul Cluj

-          Crearea unui grup de solişti vocali

-          Cooptarea unui grup de instrumentişti – trio transilvan: vioară, braci (violă), contrabas.

-          Schimbarea titulaturii din Grup vocal în Ansamblu

-         Minim 3 apariţii scenice cu spectacolul de cântece rituale în municipiul Cluj Napoca şi în alte localităţi din judeţul Cluj

-          Completarea repertoriului de colinde cu melodii din celelalte zone la judeţului: Cluj-Feleac, Dealurile Clujului şi Dejului, Turda).

-          Minim 5 apariţii scenice cu spectacolul de colinde şi cântece rituale din judeţul Cluj în Cluj Napoca şi alte localităţi din judeţ.

În anul 2014

-          Creşterea numărului de membri cu competenţe de nivel scenic la 40-45

-          Optimizarea organizării, scenografiei şi regiei celor două spectacole

-          Cooptarea unui nou membru instrumentist – taragot

-          Asigurarea promovării şi popularităţii Ansamblului la nivel judeţean prin susţinerea de concerte în cele în cele oraşele Huedin, Câmpia Turzii, Gherla şi municipiile Dej şi Turda din judeţul Cluj.

Domenii de interes

I.                   Social-uman

Conceptul de „grup” implică dezvoltarea spiritului de echipă prin munca împreună – înmulţirea rezultatelor prin împărţirea sarcinilor -, bucuria împlinită prin împărtăşire, competitivitate etc.

Accesul în grupurile create va fi limitat calitativ prin:

1.      Preselecţie

2.      Crearea a două niveluri de performanţă: I – nivel „de scenă”, II – rezerve şi în curs de perfecţionare

3.      Regulamentul de Ordine Interioară care reglementează posibilitatea de înlăturare al membrilor ce au trecut de punctele 1 şi 2 dar care nu reuşesc să atingă standardele de performanţă impuse sau au probleme comportamentale ce prejudiciază imaginea grupului.

II.                Real – teoretico-ştiinţific

-          Cunoaşterea teoretică a culturii tradiţionale, a practicilor genurilor şi tipurilor de expresie artistică

-          Dezvoltarea competenţelor de citit-scris muzical specifice muzicii tradiţionale

III.             Uman-practic

1.      Crearea unui grup folcloric capabil de însuşire şi expresie artistică ce poate fi prezentată scenic la un nivel ridicat, care să cuprindă:

Artişti interpreţi:

a.       Vocali:

                                                                          i.            Grup vocal mixt

                                                                        ii.            Grup vocal fete

                                                                      iii.            Grup vocal băieţi

                                                                      iv.            Solişti fete/băieţi

b.      Instrumentişti:

                                                                                                  i.      Vioară

                                                                                                ii.      Contră (Violă)

                                                                                              iii.      Contrabas

c.       Recitatori / Actori

d.      Operatori logistică, alţii

a.       Secretar

2.      Logistica:

a.       Sală de repetiţii suficient de mare pentru a putea fi folosită şi pentru repetiţiile de regie, dotată cu pian, scaune şi mese de scris, aparatură redare audio.

b.      Costume – după caz - , percuţii, obiecte tradiţionale cu potenţial scenic.

c.       Mijloace de transport – se vor contracta după caz.

IV.              Spiritual-artistic

Realizarea de produse şi servicii culturale:

1.      Spectacole / concerte / recitaluri /

a.       Extraordinare

b.      Tematice (Repertoriul de Colinde, alte repertorii, Zonale, Subzonale)

c.       De binefacere

d.      În vederea strângerii de fonduri

e.       Locale, şi în judeţ

2.      Participarea la festivaluri şi concursuri

Managementul pe termen lung al proiectului „JUNII” (5-10 ani)

Obiective

În vederea susţinerii şi dezvoltării pe termen lung Grupului de muzică vocală tradiţională românească intitulat „JUNII” se vor urmări 6 direcţii:

1.      Dezvoltarea managementului organizaţional al Asociaţiei Culturale „ArtConcept” prin consolidarea şi crearea de noi parteneriate.

2.      Cercetarea materialelor existente în arhive, fonoteci, culegeri publicate şi alcătuirea unor repertorii cu caracter zonal care să cuprindă melodii din alte judeţe ale Transilvaniei (MM, SM, SJ, BH, HD, AB, SB, MŞ, BN) mai puţin cunoscute sau necunoscute publicului

3.      Dezvoltarea caracterului spectacular al apariţiilor scenice – regii, scenografii etc

4.      Crearea unui grup de cercetători interdisciplinari şi realizarea de cercetări cu caracter etnografic, în zonele necercetate sau slab cercetate din judeţul Cluj şi alte judeţe, urmate de publicarea de studii şi culegeri.

5.      Stimularea şi susţinerea tinerilor compozitori de muzică cultă şi a trupelor aparţinând altor stiluri (pop, rock, jazz) în utilizarea de elemente muzicale din fondul tradiţional. Astfel, muzicienii vor avea acces şi la muzica românească, ocazie cu care vor putea ulterior să o şi aprecieze la justa ei valoare prin cunoaştere, înţelegere şi aprofundare.

 şi 4 grupuri ţintă:

1.      Membrii ansamblului

2.      Publicul din Transilvania şi din restul ţătii

3.      Tinerii cercetători – studenţi, absolvenţi, masteranzi, doctoranzi etc

4.      Tinerii compozitori, trupele muzică aparţinând altor stiluri (pop, rock, jazz)

A venit vremea să fac ceva „în viaţă” cu ce am adunat. Am ales şi am cules. Dacă va funcţiona, voi pune, într-un viitor apropiat, în teorie (publicaţii, studii etc.) ştiinţa şi practica. Dacă nu, înseamnă că mai am de lucru.

Domenii de interes

I.                   Social-uman

1.      Modificarea structurii de organizare şi funcţionare a Ansamblului şi avansarea la titulatura de Ansamblu folcloric şi respectiv Ansamblu folcloric profesionist

2.      Crearea unui mediu social-cultural de referinţă pentru tinerii clujeni cu efect asupra studenţilor veniţi din afara judeţului.

3.      Integrarea tinerilor sub 18 ani

4.      Crearea unei reţele de grupuri vocale la nivel de şcoli, licee şi facultăţi în municipiu şi nu numai.

II.                Real – teoretico-ştiinţific

-          Dezvoltarea cunoaşterii culturii tradiţionale, a practicilor genurilor şi tipurilor de expresie artistică (seminarii)

-          Dezvoltarea şi perfecţionarea competenţelor de citit-scris muzical specifice muzicii tradiţionale

-          Accesarea directă în teren a obiceiurilor, credinţelor, practicilor cutumiare-rituale în vederea surprinderii „firescului” şi dezvoltarea capacităţii de redare scenică ulterioară.

-          Sesiuni de culegere în teren.

III.             Uman-practic

1.      Dezvoltarea unui ansamblu folcloric complex capabil de însuşire şi expresie artistică multidisciplinară de înaltă ţinută artistică care să cuprindă:

Artişti:

a.       Vocali

                                                                 i.            Grup vocal mixt

                                                               ii.            Grup vocal fete

                                                             iii.            Grup vocal băieţi

                                                             iv.            Solişti fete/băieţi

b.      Instrumentişti

                                                                       i.      Viori

                                                                     ii.      Viole (Contre)

                                                                   iii.      Contrabas

                                                                   iv.      Taragot

                                                                     v.      Saxofon

                                                                   vi.      Acordeon

                                                                 vii.      Fluier

                                                               viii.      altele

c.       Dansatori (vor fi aceiaşi cu artiştii din grupul vocal)

                                                                       i.      Grup

                                                                     ii.      Perechi

                                                                   iii.      Solişti

d.      Recitatori / Actori

e.       Operatori logistică, alţii

                                                                       i.      Secretar

                                                                     ii.      Lideri de grup – vocal (fete/băieţi), instrumental, cercetători, coordonator ansamblu

                                                                   iii.      Sunetist

                                                                   iv.      Regizor

                                                                     v.      Scenograf

                                                                   vi.      Etc.

2.      Crearea unui grup de cercetători în domeniul culturii tradiţionale care să conţină:

a.       (Etno)Lingvişti

b.      Etnomuzicologi

c.       Etnocoreografi

d.      Etnografi

e.       Etnologi

f.       Sociologi

3.      Logistica

a.       Sală de repetiţii suficient de mare pentru a putea fi folosită şi pentru repetiţiile de regie, dotată cu pian, scaune, mese de scris, aparatură audio-video şi proiecţie.

b.      Costume, percuţii, obiecte tradiţionale cu potenţial scenic

c.       Aparatură audio

                                                                          i.      Sisteme de redare / amplificare

                                                                        ii.      Microfoane individuale

d.      Aparatură video şi lumini

e.       Mijloace de transport

                                                                          i.      20 pers – microbuz (cu remorcă)

                                                                        ii.      50 pers – autocar (cu remorcă)

                                                                      iii.      60+  - autocar dublu (cu remorcă)

IV.              Spiritual-artistic

Realizarea de produse şi servicii culturale:

1.      Spectacole / concerte / recitaluri /

a.       Extraordinare

b.      Tematice (de gen,  repertoriale, regionale, zonale, subzonale etc)

c.       De binefacere

d.      În vederea strângerii de fonduri

e.       Locale, în judeţ, în ţară şi în străinătate

2.      Participarea la festivaluri şi concursuri

3.      Imprimări

a.       Audio

b.      Video

4.      Publicaţii

a.       Culegeri

b.      Studii, recenzii

c.       Monografii

d.      Altele

5.      Organizarea de festivaluri, concursuri, simpozioane

a.       De interpretare

b.      De cercetare

V.                 Replicare

1.      Popularizarea grupului „Junii”

2.      Popularizarea produselor şi serviciilor

3.      Popularizarea şi sprijinul artiştilor individuali şi a cercetătorilor

4.      Realizarea de seminarii, stagii de formare, laboratoare, şcoli de vară, tabere etc.

---

[1] Constantin Brăiloiu, Opere vol. III, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, Bucureşti, 1974, p. 189

[2] Tiberiu Alexandru, Béla Bartόk despre folclorul românesc, Ed. Muzicală, Bucureşti, 1958, p. 13

[3] Constantin Brăiloiu, Opere vol. II, p. 44