"Mereu ne-ntoarcem înspre frumuseţe,
Să ne-adăpăm seninul sufletesc
Cu tinereţea fără bătrâneţe
A cântecului nostru românesc.
Şi ascultăm smeriţi ca-n rugăciune
O doină, o baladă, un colind
Simţim atunci când dorul ne apasă
C-am fost şi suntem din acest pământ.
Şi iar ne-ntoarcem înspre frumuseţe
Să umplem sufletul cu har ceresc
Cu tinereţea fără bătrâneţe
A cântecului nostru românesc."
Argument
Făcând un tur de orizont al stării de fapt a culturii româneşti la modul
în care există şi se manifestă în prezent ne lovim de o oarecare dificultate în
a o focaliza, identifica şi defini la modul general valabil. Ştim cu toţii că „O
naţiune nu înfruntă eternitatea nici prin politicienii ei, nici prin armata ei,
nici prin ţăranii sau proletarii ei - ci
numai prin ce se gândeşte, se descoperă şi se creează între hotarele ei” (Eliade),
dar ce anume se creează în momentul de faţă românesc între
hotarele României ? Şi dacă se creează, care este nivelul de acces la aceste
„creaţii” şi cine sunt cei ce se identifică cu ele ? Iată câteva întrebări
paradigmatice ce se ridică la orizontul ontologicului românesc. Întrebări, ale
căror răspunsuri mă îndeamnă uneori să mă simt minoritar în propria ţară,
atunci când mă exprim româneşte.
Încercând să mergem chiar mai
departe de atât, la sintagma des vehiculată în urma „globalizării”, respectiv
europenizării, şi anume identitate culturală observăm că argumentele se dizolvă
din ce în ce mai mult şi mai repede. Şi totuşi, unde ne situăm atunci când ne
raportăm la cultură ?! Din moment ce aceasta nu mai reuşeşte decât în anumite
zone şi circumstanţe să răzbată în conştiinţa românilor, prin desişul de
diversităţi de tot felul ale căror unică normă axiologică este noutatea, suntem
nevoiţi să scoatem cultura în afara factorilor al căror produs este … sau
invers ? Dar este posibil aşa ceva ?!
Iată-ne ajunşi în miezul problemei.
Conform definiţiei date de UNESCO
cultura reprezintă „o serie de caracteristici distincte ale unei societăţi sau
grup social, în termeni spirituali, materiali, intelectuali sau emoţionali”.
Cum se relevă asta în societatea românească ? cu siguranţă neunitar. Adică
există la bază un strat de cultură solid cu rădăcini adânci în cultura/societatea
tradiţională şi un strat la suprafaţă multi, hiper, super recent, post-modern
şi care se înnoieşte şi înmulţeşte în continuu având impresia că evoluează.
Imaginea acestui strat „superior” a fost relevată de acum un secol chiar de
Caragiale prin personajul său Pristanda, nume derivat din jocul moldovenesc în
care se bate pasul într-o parte şi într-alta, fără să pleci în nici o direcţie.
Iată-ne deci, manifestându-ne cu
mândrie multiculturalitatea după care am tânjit când am vrut să devenim
europeni. Unitate în diversitate ?! cum se defineşte aceasta şi la care
niveluri se aplică cele două concepte ?! oare nu cumva una o va înghiţi pe
cealaltă ?
Să revenim la cele două straturi
ale culturii româneşti aşa cum există ele şi se manifestă în prezent: una
tradiţională şi cealaltă modernă … post-modernă. Dacă de-a lungul istoriei
omenirii fiecare epocă sau generaţie care şi-a luat atributele de „modern”, de
„nou” s-a bazat pe ceea ce exista deja şi când spun bazat înţelegem aşezat,
fundamentat, de această dată între cele două tipuri de cultură nu mai există
această relaţie, ci doar un soi de purgatoriu între două emisfere ale unei lumi
întoarse cu susu-n jos: una jos bine reglementată şi fundamentată, cosmicizată,
atemporală, rafinată şi şlefuită de toate
imperfecţiunile şi impurităţile şi una sus care
te absoarbe din momentul în care ai făcut ochi, o lume a imaginii, a
lipsei de norme, a legilor făcute pentru a fi încălcate, cosmetizată, a timpului
de ultimă oră, haotică şi supusă
bunului plac. Tradiţia fără modernitate
este o fundătură; modernitatea fără tradiţie este însă o iremediabilă şi totală
nebunie ! spunea George Edward
Bateman Saintsbury.
Evident această stare a lucrurilor
nu a apărut după anii 90 cum cred unii. După anii 90 de fapt, au apărut roadele
acestei stări prin eliminarea oricărui fel de cenzură, întrucât tentaţia de
copiere a vestului în detrimentul dezvoltării originale este mult mai veche şi
a fost consemnată, semnalată, şi soluţionată de peste 150 ani.
Ascultând reacţiile înaintaşilor
noştri: Kogălniceanu, Brăiloiu, Vasile Voiculescu ş.a., vom observa cu stupoare
că a trecut peste un veac şi jumătate fără ca lucrurile să se amelioreze în
vreun fel.
Prima reacţie asupra acestei stări
ale culturii româneşti o regăsim încă din anii 1840, moment de apariţie la Iaşi a revistei Dacia
Literară (30 ianuarie) şi care de pe atunci pe linei de literatură îşi
propunea:
1.
Combaterea imitației scriitorilor străini și a
traducerilor mediocre
2.
Crearea unei literaturi de specific național;
făurirea unei literaturi autohtone,
inspirate din istorie, natură și folclor. Preluată din estetica romantică
europeană.
3.
Lupta pentru unitatea limbii
4.
Dezvoltarea spiritului critic: sperând ca prin
impunerea acestor reguli să creeze un sistem de valori pentru publicul român,
M. Kogălniceanu introduce și conceptul de critică obiectivă, subliniind că
analiza critică se va face numai asupra operei: „Critica noastră va fi
nepărtinitoare. Vom critica cartea, iar nu persoana.”
Care este situaţia actuală după 150
de ani, pornind de la aceste deziderate ?!
1.
Şi acum îi imităm pe străini şi o facem de aşa
manieră că pe ici pe acolo îi chiar şi depăşim
2.
Specific naţional ? întrucât vestul este cel
care dă tonul şi direcţia, devenit un soi de axis mundi şi noi suntem „în curs
de dezvoltare” la ce avem nevoie de specific naţional ?! folclorul ? este o
chestie depăşită; natura ? nu mai este impresionantă – eventual cea exotică;
iar istoria … este o minciună.
3.
Unitatea limbii ?! Păi în condiţiile în care la
grădiniţă învăţăm engleza şi franceza, poate chiar şi germana, iar din clasa
întâi facem cunoştinţă cu civilizaţia prin windows, învăţăm să scriem pe
messenger, îi punem întrebări lui google şi ne facem cunoscuţi, respectiv legăm
prietenii pe facebook … despre care limbă este vorba ? staţi să dau un search !
4.
Critica ? păi ce face toată ziua mass-media şi
jurnalismul nostru ?! Haz de necaz. Au trecut aproape 20 ani de când nu am mai
văzut un critic muzical la televizor – şi eu sunt absolvent de muzicologie ! Ce
să mai spun de alt fel de critici … în fond am ajuns ca politica să fie mai
importantă decât orice altceva, iar oamenii politici mai importanţi decât
gânditorii, filosofii artiştii etc.
O altă reacţie pe care nu o putem omite a
apărut în revista Muzica, la
Bucureşti la 80 de ani fără 20 de zile de la apariţia Daciei Literare de la
Iaşi, adică pe 10 ianuarie 1920 cu referire la starea muzicii de atunci,
evident şi la tendinţele semnalate.
Ar
trebui să lămurim mai întâi înţelesul termenului „gen superior” spunea
Constantin Brăiloiu în articolul intitulat „Muzica românească”. Mărturisesc că eu unul nu pot admite
existenţa unor genuri muzicale inferioare şi a altora superioare.
Există
însă, fără îndoială, un gen muzical savant, spre deosebire de genul popular, şi deci întrebarea ce preocupă revista Muzica
îmi pare că este de a şti dacă cântecele şi jocurile noastre „naţionale” pot da
naştere unei muzici savante. Şi pentru ce să nu se poată ?! Folclorul rusesc,
folclorul nordic, folclorul unguresc n-au determinat oare ivirea unor şcoli
naţionale ?! de ce nu s-ar putea petrece
lucrurile astfel şi la noi ?
S-a
obiectat că melodiile noastre populare se împacă anevoie cu aşa-zisul stil
simfonic. E drept. Însă nu văd ce concluzie s-ar putea trage de aici, afară poate
decât aceea că muzica noastră nu va fi simfonică. Parc-am fi numaidecât
constrânşi să scriem simfonii şi sonate. Oare nu s-au scris destule ?! şi apoi,
nu s-ar putea presupune că forma simfonică, născută dintr-un spirit străin nouă
şi nepotrivită temperamentului nostru, ar trebui înlăturată cu desăvârşire din
cercul preocupărilor noastre şi că în loc de a ne închina cu servilitate în
faţa occidentului, mai bine am face să căutăm adevărata expresie a sufletului
nostru ?!
În
ce mă priveşte continuă Constantin Brăiloiu, persist a crede că acea formă în care va lua fiinţă „genul muzical superior”
român nu va avea nimic comun cu disciplina simfonică germană. Dar nici aiurea
nu există vreo altă formă ce am putea-o
împrumuta fără să n-o asimilăm, potrivit materialului melodic pe care ni-l
înfăţişează folclorul nostru. Totuşi numai studiul autorilor moderni ruseşti şi
franţuzeşti ar putea să ne călăuzească pe drumul ce-l căutăm.
Cât
despre muzica noastră populară, în ea însăşi, s-a spus cu drept că aproape a rămas
necunoscută; şi într-adevăr, cercetările ştiinţifice ce s-au făcut asupra ei
sunt rare şi incomplete. S-a mai spus că
nu poate fi reprezentativă pentru poporul românesc fiind prea covârşită de
influenţe străine (ruseşti, turceşti, ungureşti etc.). Părerea mea personală e
că viitoarea şcoală română nu se va inspira (şi nici nu trebuie să se inspire)
din lucrări documentare ce îşi au locul în bibliotecile instituţiilor
didactice, ci din materialul viu ce se găseşte pretutindeni. Este aceasta sau
nu un amalgam de elemente eterogene ? poate că da. Spiritul românesc însă a
izbutit să-l personalizeze, dându-i un caracter puternic de originalitate.
Încrederea
mea în viitorul „genului muzical superior” românesc despre care vorbeşte
revista Muzica rămâne deci neclintită[1].
Asta în condiţiile în care la acea
vreme la nivelul muzicii culte, respectiv „superioare” George Enescu se afla în
floarea perioadei sale de creaţie (Poema
română, cele două Rapsodii române, 2 suite pentru orchestră şi 3 simfonii, 2
cvartete, octetul şi dixtuorul fiind deja compuse). Cât priveşte muzica tradiţională, care pe atunci se
numea pe drept cuvânt populară, la acea vreme Béla Bartόk culesese deja cca.
3500 melodii populare româneşti din Bihor, Maramureş, Hunedoara, fostele judeţe
bănăţene Timiş şi Torontal, Arad, Alba, Cluj, Mureş, Satu Mare, Someş şi Turda.
De asemenea la 1914 Béla Bartόk scria despre muzica populară românească din
Bihor că „este cea mai minunată muzică populară de pe întreg teritoriul
Ungariei, care luată chiar şi în chip absolut este atât de fermecătoare încât
ar putea-o admira toţi oamenii de muzică ai Europei”[2]
Mai mult decât atât, în 1923,
Vasile Voiculescu publica în revista Lamura
un articol care este atât de valabil astăzi încât nu pot să nu-l citez: „Noi
suntem acum asemenea copiilor din poveste duşi cu amăgeli de mama lor vitregă
în pădure şi lăsaţi acolo ca să se rătăcească. Atâta vreme cât şi-au umplut
traistele lor cu cenuşă din vechea vatră părintească, cu care au presărat
drumurile, au putut să se întoarcă teferi la căminul lor. Ceea ce pentru copiii
din poveste a fost cenuşa caldă din vatra părintească, pe dâra căreia veneau
când voiau acasă să-şi ia suflet şi puteri, pentru noi sunt bătrânele tradiţii,
cântecele şi jocurile, datinile, arta populară, uneltele noastre străvechi.”
Ce s-a întâmplat de atunci cu
cultura românească şi cu valorile pe care le descopereau cercetătorii şi marii
oameni de cultură ai acelor vremuri ?! s-au modernizat ! cum ? deschizând
porţile occidentului şi multiculturalităţii promovate de acesta, precum in illo
tempore cutia Pandorei. Rezultatul ? o societate aculturală compusă dintr-o
mână de elite nebăgate în seamă, o masă urbană predominantă, de şcoliţi care se
cred culţi şi cealaltă masă de la simptomatic numita ŢARĂ pe care îi numim analfabeţi dar în a căror cultură îşi caută
elitele şi noi, rădăcinile şi se străduiesc de aproape un secol să le pătrundă
tainele.
Quo
vadis cultura ? Constantin Brăiloiu semnala acum mai bine de o jumătate de
secol că „arta unei civilizaţii agonizante nu mai apare la lumina zilei: în
faţa valului de aluviuni ea se retrage pas cu pas şi sfârşeşte prin a se
ascunde în adăposturi rare, unde aşteaptă să fie cândva descoperită”[3]
şi oare unde se află acel cândva ?! sau mai bine spus, ce alt rău ar mai trebui
să se întâmple ca să ne dăm seama că suntem martori la dispariţia unei culturi
milenare şi singurul lucru pe care îl facem este să o constatăm, dând vina pe
alţii. Şi pentru ce o lăsăm să moară ? ce câştigăm în schimb ? câteva generaţii
de tineri care sunt admişi să facă studii superioare pentru a învăţa să scrie
şi să citească ? care nu ştiu să recite din memorie o poezie întreagă, sau să
desfacă o metaforă ? care … acei foarte puţini studenţi meritorii ai
academiilor de muzică - compozitori, dirijori, muzicologi, învaţă să compună,
să analizeze să interpreteze în orice gen şi stil al muzicii germane, dar habar
nu au ce este colinda ? ca să nu mai
spunem de alte genuri.
Şi totuşi putem învinui generaţiile
„post-decembriste” de starea actuală a culturii naţionale ? putem da vina pe …
Europa ? sau pe guvernele pe care noi le-am ales să ne conducă ?! nu cred. Ce
vină au ei că oamenii de cultură, intelectualii nu au găsit soluţia de a
fructifica acea libertate câştigată, sau că nu au găsit sau creat măcar în
următorii zece ani o nouă ideologie care să pună în slujba dezvoltării reale şi
durabile a culturii naţionale noile descoperiri din domeniul tehnologiei ? dar
poate că acesta este preţul libertăţii: 20 de ani de decădere a culturii. Totuşi
cred că e îndeajuns. Cred că a sosit ceasul ca intelectualitatea românească să
înceapă să preia frâiele culturii. Poate că a venit în sfârşit momentul cum
spune Patapievici de zece ani încoace ca „modernitatea să fie chemată la
propria ei judecată de apoi – şi să fie somată să ne redea Invizibilul: pe el
nouă şi pe noi lui”. „Până acum modernitatea a fost folosită pentru a ne
convinge că Invizibilul nu există şi că a fi cu adevărat modern înseamnă a fi
doar vizibil, doar corp, doar materie.”
„Când se închină bigot la minunile
modernităţii, cum ne îndeamnă zelatorii ei şi delatorii tradiţiei, în sufletele
noastre ignorante se tânguiesc de o manieră sfâşietoare toate bogăţiile pe care
le-am pierdut înlăuntru atunci când trupurile noastre au progresat în afară.
Câţi moderni satisfăcuţi de propria
lor modernitate, câţi oameni novisimi, orbiţi de patima de a fi cât mai
recenţi, câţi oameni care mobilizează puterea unui tigru şi viclenia unui şarpe
în perspectiva de înţelegere a unei efemeride, câţi oameni dintre noi, oameni
recenţi ai unei lumi din ce în ce mai recente, mai posedă discernământul de a
pricepe că orice progres din domeniul vizibilului se face pe seama unor
amputări în domeniul invizibilului ?”
Să alungăm ţapul ispăşitor şi să
încheiem odată această perioadă de lupte între cele două tabere şi dezmăţul –
exces al lipsei celor nevăzute - în care ne-am delăsat la nivel de cultură aşa
cum obişnuiau să facă societăţile tradiţionale în ritualurile de regenerare ale
Anului Nou. Pentru a putea începe recrearea culturii aveam evident nevoie de
preexistenţa haosului. Pe semne începuturile acestei Creaţii au şi început
întrucât în anul 2002 prof.univ.dr a publicat 2 volume Colinde româneşti –
conţinând peste 1500 colinde din zonele Alba, Mureşul Superior şi Hunedoara –
care au primit premiul Academiei Române „Ciprian Porumbescu”pentru muzicologie.
Mai mult decât atât, tot sub coordonarea prof.univ.dr. Ioan Bocşa, ca urmare a
unei cercetări de 6 ani desfăşurate în judeţul Sălaj - la care am participat şi eu prin munca de
„laborator” – şi care a însemnat culegerea a peste 1500 de producţii muzicale
folclorice din peste 160 de localităţi, în anul 2009 au apărut la Editura
MediaMusica cele două volume Muzică
vocală tradiţională din Sălaj. Sunt paşi mărunţi dar importanţi; sunt chiar
modele demne de urmat. Să nu uităm că generaţiile tinere întotdeauna au avut
nevoie de modele dar să avem grijă ca aceste modele să le fie la îndemână,
poate chiar pe prima pagină, nu aruncate în fundul raftului cu antichităţi.
Dacă în fiecare judeţ s-ar culege
1500 de melodii asta ar însemna ca în maxim 15 ani să avem întregul tezaur al
folclorului muzical salvat odată pentru totdeauna ! Ce ne opreşte – în afară de noi înşine … ?! Să
nu uităm că spre deosebire de Béla Bartόk, Brăiloiu şi toţi marii culegători de
folclor românesc, acum beneficiem de mijloace moderne mult mai comode şi mai
eficiente atât în ceea ce priveşte deplasarea cât şi înregistrarea, arhivarea,
transcrierea, analiza, publicarea şi valorificarea materialelor. Oare ce ne mai
lipseşte acum în al doilea deceniu al mileniului III ? Să fie vorba de acel
dram de iubire la care se referea Nicolae Iorga când spunea că „fiecare loc de pe pământ are o poveste a
lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi şi trebuie şi un dram de
iubire ca s-o înţelegi” ?
Dacă tradiţia fără modernitate este
o fundătură, iar modernitatea fără tradiţie este însă o iremediabilă şi totală
nebunie, după cum spunea George Edward Bateman Saintsbury, oare cum ar fi să
punem la lucru vârfurile modernităţii – tehnologia – în vederea consolidării şi
dezvoltării tradiţiei ?! (cu alte cuvinte să utilizăm formele
post-moderne pentru a pune cât mai eficient în lumină fondul culturii
tradiţionale)
Măcar din respect faţă de valorile
culturii tradiţionale pentru ocrotirea cărora strămoşii noştri au luptat şi
dacă a fost nevoie şi-au dat viaţa fără să privească înapoi ci gândindu-se la
cei ce vor veni. Respect care consider că ar merita să fie purtat de către
fiecare om ce face parte din acest minunat popor român. Evident, că respectul
acela adevărat, curat, are ca fundament cunoaşterea, întrucât nu poţi purta
respect pentru ceva ce nu cunoşti şi cred, că asemenea adolescenţilor de azi,
acesta este lucrul fundamental care ne lipseşte şi într-un final cauza stării
actuale a naţiunii – cunoaşterea de sine. Şi mă întreb ce altă cale mai bună ar
putea fi spre cunoaşterea de sine decât începând cu cunoaşterea moştenirii
culturale tradiţionale milenare pe care vrând nevrând o porţi cu tine ?! Până
la urmă şi tinerii din Decembrie `89 pentru asta s-au jertfit, pentru
libertatea de a fi, de a fi ROMÂNI.
Consider că se impune o reorientare
a interesului pe care îl manifestă societatea cu privire la cultură şi
îndreptat înspre cea tradiţională pentru că, în primul rând, ea este cea care
ne defineşte ca popor, ca naţiune, cea faţă de care ne raportăm atunci când
vine vorba de identitate naţională. Aş fi vrut să pot spune „cea cu care ne
identificăm”, dar din păcate nu pot extinde acest sentiment asupra tuturor
românilor. Dar iată rezultatul avatarurilor modernităţii: am câştigat
facilitatea (tehnologia) cu preţul pierderii esenţialului (sacralităţii)
ajungând în ceea ce se poate numi criza postmodernităţii – similară crizei
romantice. „Orice criză existenţială pune în acelaşi timp, din nou, problema
realităţii lumii şi a prezenţei omului în lume. Criza este în cele din urmă
„religioasă”, pentru că la nivelurile arhaice de cultură existenţa se confundă
cu sacrul.” Dar întrucât trecutul nu este decât prefigurarea viitorului, nici
un eveniment ne fiind ireversibil şi nici o transformare definitivă,
recuperarea sacralităţii devine imperios necesară. Asta pentru că „doar sacrul acţionează în mod eficace,
creează şi face ca lucrurile să dureze” (Mircea Eliade)
În al doilea rând şi poate cel mai
important, prin caracterul pragmatic al său, acţiunea este imperios necesară
întrucât în majoritatea judeţelor / zonelor etnografice populaţia care este
purtătoare activă a acestei culturi are o vârstă înaintată şi se găseşte în
zone din ce în ce mai retrase şi mai greu accesibile. Pe lângă aceasta mai
trebuie semnalat faptul că modalitatea specifică de transmitere a acestei
culturi a avut foarte mult de suferit în ultimii 20 de ani, din diverse cauze.
Observăm astfel, că urmaşii direcţi ai purtătorilor valorilor culturii
tradiţionale nu au mai preluat, sau au făcut-o doar parţial, această moştenire.
Ca urmare a acestui fapt, asistăm în ultimii ani la o diluare din ce în ce mai
accelerată a practicilor legate de sărbătorile de peste an şi de „pragurile”
trecerii omului prin viaţă – această stare de fapt având un efect imediat
asupra populaţiei în general şi a tinerilor în special. Legat de aceste
evenimente semnalăm manifestarea nevoii, exprimate pe diverse căi, de a „marca”
aceste evenimente aşa cum „se cuvine”, dar lipsa exerciţiului sau a unor
îndrumători îi pune în încurcătură.
Dacă în urmă cu mai bine de o
jumătate de secol bătrânii satelor şi-au trimis proprii copii la oraş pentru a
sprijini dezvoltarea comunităţilor urbane, cred că a venit vremea să îi
răsplătim, să ne întoarcem interesele şi asupra lor - indiferent că am reuşit
să creăm o societate mai bună sau nu - şi să îi înfruptăm şi pe ei din roadele
cele bune pe care le-am dobândit.
Studiind Strategia
Ministerului Culturii pe 2007-2013 vom afla că:
„Activităţile şi
acţiunile strategiei sunt în beneficiul patrimoniului cultural şi constituie
factor de sensibilizare a publicului şi de educaţie culturală a
tineretului. Şansa obţinerii acestui deziderat nu este alta decât
promovarea unui program conjugat de percepere a valorilor patrimoniului
cultural naţional din România, care să adreseze publicului valori ale
patrimoniului cultural naţional din categoria patrimoniului cultural
imaterial.
Implementarea
prezentei strategii poate avea efecte economice şi sociale pe termen scurt,
dar
mai ales pe
termen lung prin educarea şi formarea cultului pentru valorile culturale
reale ale
patrimoniului
cultural.
Principiile Strategiei pornesc de la drepturile culturale
de bază, principii fundamentale la
nivelul Uniunii Europene şi care sunt în acelaşi timp
drepturi individuale şi drepturi colective:
- dreptul de
acces la viaţa culturală
- dreptul de
participare la viaţa culturală
Diferite instrumente politice şi juridice adoptate în
cadrul organizaţiilor interguvernamentale
au permis conturarea teoretică a sferei de cuprindere a
drepturilor culturale care, în afara celor
două drepturi de bază sus-menţionate, ar trebui să
cuprindă:
- dreptul la
respectul identităţii culturale
- dreptul
fiecărei persoane de a se identifica cu o comunitate culturală
- dreptul de
acces la patrimoniul cultural
- dreptul la
protecţia activităţilor creatoare
- dreptul la
protecţia proprietăţii intelectuale
- dreptul la
educaţie, inclusiv la educaţia artistică şi la educarea pentru artă
- dreptul de a
desfăşura în mod liber activităţi culturale, inclusiv dreptul la
mobilitate
a creatorilor şi artiştilor şi a creaţiilor lor
Cheltuielile de
investiţie în resursele patrimoniale (inclusiv pentru personalul aferent) ar
trebui să crească pentru a satisface nevoile financiare ale sectorului
patrimonial cultural prin evidenţierea în studii sau alte tipuri de informări
privind importanţa sectorului şi efectele sale benefice asupra altor sectoare
economice, precum turismul sau contribuţia sa la bunăstarea socială şi
educaţională.
Protejarea patrimoniului cultural impune cercetarea,
studierea, interpretarea şi prezentarea acestuia, astfel încât să se găsească
formula optimă de apreciere a sa şi de recunoaştere a aportului adus la nivel
incluziunii sociale şi al creşterii economice.
Pentru ca patrimoniul cultural să devină o bază a
acţiunilor prezentate este nevoie ca el să fie îngrijit, documentat,
protejat, conservat şi făcut accesibil, la nivel fizic şi intelectual. De aceea, se impun măsuri de prevenire
şi punerea în aplicare a unor măsuri împotriva deteriorării patrimoniului
cultural.
Apare evident faptul că drepturile culturale recunosc şi protejează nu
numai identitatea culturală, ci şi diversitatea culturală şi, în acelaşi timp,
recunosc legătura indisolubilă a acestora cu dezvoltarea economică şi
socială.
Drepturile culturale sunt nu numai drepturi fundamentale de sine
stătătoare, ci şi parte indivizibilă a drepturilor civile, politice, sociale
şi economice. Din această perspectivă, pe plan internaţional, au fost
formulate o serie de principii, care trebuie să se regăsească în politicile
culturale ale fiecărei ţări:
• Fiecare are dreptul să-şi satisfacă drepturile culturale
• Satisfacerea drepturilor culturale este indispensabilă demnităţii şi
dezvoltării persoanei
• Fiecare individ are dreptul de a participa la viaţa culturală a
comunităţii
• Recunoaşterea şi protejarea diversităţii culturale şi lingvistice
este o obligaţie a fiecărui stat
Astfel, statul, prin intermediul strategiilor culturale, al politicilor
sale publice, are obligaţia de a recunoaşte, proteja şi promova drepturile
culturale şi de a asigura condiţiile pentru ca fiecare persoană să-şi poată
exercita liber şi nestânjenit aceste drepturi.
Principii fundamentale ale Strategiei:
a. Participarea cetăţenilor:
- patrimoniul cultural este indispensabil pentru o viaţă
echilibrată şi completă;
- orice cetăţean român şi vizitator al României are acces
la patrimoniul cultural naţional, dar şi datoria de a proteja patrimoniul
cultural şi dreptul de a beneficia de el prin învăţare şi recreere;
- fiecare generaţie are datoria de a proteja acest
patrimoniu şi de a-l face accesibil pentru generaţiile viitoare şi pentru
întreaga omenire, ca bun universal.
b. Îmbunătăţirea administraţiei în sectorul
Patrimoniului Cultural
Ministerul Culturii şi Cultelor, precum şi alte autorităţi
centrale avizate au datoria menţinerii instituţiilor administrative cu scopul
asigurării că patrimoniul este protejat, administrat, conservat şi accesibil,
în cea mai potrivită manieră cu putinţă.
Aceste instituţii ar trebui să garanteze:
- reducerea birocraţiei în domeniul administraţiei privind
documentele patrimoniului cultural;
- urmărirea şi adaptarea cadrului legislativ la nevoile
reale şi actuale, inclusiv la normele internaţionale din domeniu;
- supravegherea şi monitorizarea acţiunilor din domeniu.
Ministerul Culturii şi Cultelor, prin instituţiile
abilitate, va trebui să se asigure dacă protecţia, promovarea şi
accesibilitatea patrimoniului cultural reprezintă o prioritate în ceea ce
priveşte deciderea politicilor publice din toate domeniile de activitate din
România.
Nevoia de investiţie în întărirea capacităţii
administrative în sectorul patrimonial trebuie susţinută. Cheltuielile de
investiţie în resursele patrimoniale (inclusiv pentru personalul aferent) ar
trebui să crească pentru a satisface nevoile financiare ale sectorului
patrimonial cultural prin evidenţierea în studii sau alte tipuri de informări
privind importanţa sectorului şi efectele sale benefice asupra altor sectoare
economice, precum turismul sau contribuţia sa la bunăstarea socială şi
educaţională.
c. Dezvoltarea resurselor culturale
Protejarea patrimoniului cultural impune cercetarea,
studierea, interpretarea şi prezentarea acestuia, astfel încât să se găsească
formula optimă de apreciere a sa şi de recunoaştere a aportului adus la nivel
incluziunii sociale şi al creşterii economice.
Pentru ca patrimoniul cultural să devină o bază a
acţiunilor prezentate este nevoie ca el să fie îngrijit, documentat,
protejat, conservat şi făcut accesibil, la nivel fizic şi intelectual. De
aceea, se impun măsuri de prevenire şi punerea în aplicare a unor măsuri
împotriva deteriorării patrimoniului cultural.
d. Folosirea durabilă a resurselor patrimoniului
Proprietatea şi folosirea resurselor patrimoniului
cultural trebuie făcută într-o manieră durabilă şi aplicând principii ale
conservării integrate, prin:
- corelarea activităţilor culturale (sau privind
patrimoniul cultural) între diferiţii actori implicaţi, precum cei
guvernamentali, reprezentanţii sectorului privat şi de voluntariat;
- luarea în considerare a factorului social al
comunităţilor existente şi a economiei care le poate susţine în timp pentru
proiectele ce implică iniţiative în domeniul patrimoniului cultural;
- promovarea şi aducerea la cunoştinţă a importanţei
bogăţiei patrimoniului cultural şi responsabilitatea fiecăruia de a participa
la protejarea sau utilizarea controlată a bunurilor patrimoniului cultural;
- promovarea unor politici fiscale şi financiare în
beneficiul patrimoniului cultural.
|
Aşadar, după cum putem observa,
avem idei, planuri, avem modele şi totuşi … Şi totuşi „primăvara culturii
româneşti” întârzie să apară. Şi nu va apărea până când cultura tradiţională
nu-şi va recăpăta popularitatea pierdută, sau până când nu va deveni din nou
populară.
Rădăcinile (Cultura Tradiţională) nu
sunt doar ale mele sau ale celor care le cunosc şi recunosc – sunt ale tuturor
românilor. Şi este de datoria noastră, a celor care le (re)cunoaştem să le
facem cunoscute şi celorlalţi, dar nu ca pe nişte lucruri de nepriceput pentru
cei care nu au studii doctorale, ci ca pe nişte elemente fundamentale sine qua
non ale existenţei în spaţiul cultural românesc.
Locuitorii satului românesc sunt
analfabeţi, dar locuitorii oraşelor „europene” ale României au nevoie de
facultăţi pentru a învăţa să cânte ca ei, să le cunoască principiile şi
firescul de a fi român. Acest lucru mă face să mă simt stingher şi nu cred că
strămoşii noştri pentru asta s-au luptat, au trăit şi au murit. Nu. Ei s-au
trudit pentru ca noi să ducem mai departe produsul trudei lor, nu pentru a ne
îndepărta de el !
„Dacă ai un bulgăre de aur şi nu
ştie nimeni că-l ai, e ca şi cum nu-l ai.”
(Vorbă din popor)
Rădăcinile (Cultura Tradiţională)
reprezintă unica realitate care ne leagă ca popor, iar nu graniţele teritoriale
şi, din păcate, nici cei care ne conduc. Şi dacă tot am ajuns la politică, nu
mă feresc să afirm că tocmai de aceea sunt politicienii înfruntaţi de oamenii pe
care îi conduc, pentru că nu au avut şi nu au grijă de lucrurile cu adevărat
importante pentru popor: educaţia (dreapta măsură, chibzuinţa, dreptatea şi
înţelepciunea) şi sănătatea. (Nu s-a răsculat nimeni pentru că nu aveam
autostradă!)
Această stare a lucrurilor a dus la
răspândirea celor mai vrednice de osândă vicii în frunte cu „corupţia
spirituală” – ne vindem identitatea (Cultură, Educaţie+Sănătate) pentru bani
(Economie) uitând că dacă nu-ţi folosesc la a face ceva – bun – banii
sunt păguboşi. „Bunurile, dacă ignoranţa le îndrumă, sunt rele mai mari decât
opusul lor” (Platon)
Este evidentă lipsa acelei ştiinţe
care în cultura tradiţională îmbina în aceeaşi măsură săvârşirea cu ştiinţa
folosirii a ceea ce s-a săvârşit. Acum se crede că dacă vom avea bani şi toate
lucrurile care ne lipsesc, atunci oamenii vor fi mai buni şi mai fericiţi, însă
înţelepciunea arhaică ne spune că realitatea este alta: dacă oamenii vor fi mai
buni, atunci îşi vor procura şi lucrurile care le lipsesc şi vor fi mai
fericiţi.
În concluzie, se impune acţionarea
în vederea popularizării în rândul tinerilor a culturii tradiţionale autentice,
dacă vrem să creăm o societate mai bună.
Alternativa „JUNII”
Junii sunt tineri, sunt energici
sunt puternici şi reprezintă speranţa bătrânilor. Aşadar e nevoie de crearea
unui cadru care să-i adune laolaltă şi care să restabilească contactul cu rădăcinile. Se spune că „în faţa
fenomenelor originare, dacă ele se arată descoperite simţurilor noastre, simţim
ceva înrudit cu sfiala, mergând până la frică. Oamenii sensibili se salvează
prin uimire” (Friedrich Cramer).
Când vorbim de sensibilitate ne
gândim la frunze şi flori, dar până acolo avem nevoie de un trunchi viguros.
Ori vigoarea trunchiului se trage din rădăcinile lui. Eu vreau să le dau
vigoare trunchiului ajutându-i să-şi cunoască rădăcinile, să le aprecieze la
justa lor valoare şi astfel să prindă curaj pentru ca într-un final, făcând o
adnotare afirmaţiei lui Cramer, în faţa avalanşei modernităţii, să se poată
salva prin uimire.
Se ştie că toate momentele
importante ale trecerii prin viaţă ţăranul român le-a consemnat în cântec. Şi
post-modernul urban întâmpină aceleaşi „praguri” însă şi-a pierdut eficienţa în
„marcarea” lor. Urbanul nu mai cântă, ci cel mult joacă, sau ascultă cum cântă
alţii – vestul.
În aceste condiţii vreau să creez
un cadru în care tinerii din mediul urban şi nu numai să poată lua contact cu
cultura tradiţională românească prin intermediul muzicii pornind de la
următorul crez:
Legat adânc de tot ce-mi are glia
Pe-acest pământ de cremene şi vis
Îmi e mai drag un sat din România
Decât oricare Londră sau Paris
Nu dau o seară-n ţara mea domnească
Pe tot ce este-n alte ţări mai
sfânt
Cum nu dau doina noastră românească
Pe nici un cântec care-i pe pământ
Pământule rodnic, pământule sfânt
Tu, care-mi eşti leagăn, cămin şi
mormânt
Ridică spre focul aceloraşi stele
Credinţele tale, credinţele mele
Evlavie ţie pământule bun
În sânul tău doarme trecutul
străbun
Păstrând pietre scumpe din
vremile-acele
Comorile tale, comorile mele
Când gemi sub copite de cai
frământat
De graniţi duşmane adânc sfâşiat
Se zbat în mânia furtunilor grele
Durerile tale, durerile mele
Învolbură-n mine viteze puteri
Iar când voi fi vrednic ţărâna
să-mi ceri
Pe groapa-mi uitată să creşti viorele
Iubirile tale, iubirile mele
Din clopotul inimii stinse să-mi
faci
Umbroase coroane de falnici copaci
Prin mândrele vârfuri să urci către
stele
Nădejdile tale, nădejdile mele.
Cântecul
Pământului de Ion Alexandru
De ce Junii ?
Pentru că ei sunt factorii de care depinde identitatea
culturală românească, ei reprezintă viitorul comunităţii indiferent că sunt
conştienţi de asta, că vor asta, că merită, sunt vrednici sau că îşi asumă
acest aspect. E drept că nu există nici o disciplină în cadrul învăţământului
de masă care să îi înveţe să fie … români, adică să gândească şi să se exprime
româneşte. Şi mie îmi sună ciudat aceste expresii, dar din păcate realitatea
aşa arată. Fireşte că lucrurile nu au stat dintotdeauna aşa. În satul românesc
educaţia ştiinţifică şi cea moral-spirituală mergeau mână în mână, ba chiar
prima era pusă în slujba celei de-a doua iar rezultatul era un om vrednic pe
care comunitatea se putea baza într-un anumit domeniu. În schimb, în oraşul românesc
„european” lucrurile stau puţin invers şi anume, educaţia ştiinţifică predomină
în detrimentul celeilalte, plus că în ultima vreme tot mai mulţi tineri ţintesc
spre niveluri tot mai înalte în ale educaţiei (ştiinţifice). Problema e că la
şcoală nu te învaţă să fii om şi prin urmare nici să fii român, pentru că
sistemul educaţional este orientat spre ceea ce se află în afară în detrimentul
cunoaşterii „înlăuntrului”. Oare cum vom reuşi să fim europeni, dacă încă nu
putem fi români ?
Prin formarea grupului „Junii” se urmăreşte formarea şi
afirmarea tinerilor din mediul urban – şi nu numai – în viaţa socio-culturală,
ca modele gândire şi comportament moral-spiritual în conformitate cu normele
culturii tradiţionale, instituindu-se ca o replică a Cetei Junilor din satul
românesc transilvănean.
Junii – instituţie cu rol de iniţiere şi formare socio-culturală cu prestigiu comunitar
Junii consacră cea mai diversificată paletă de roluri,
criterii funcţionale şi un sistem complex de relaţii de rol. Astfel, din cadrul
grupului omogen, în care toţi participanţii au un status comun, se desprind
anumiţi reprezentanţi cu funcţii, purtători de roluri speciale, certificând
amploarea şi bogăţia setului de obligaţii şi drepturi ale cetei, ca instituţie
socială cu prestigiu comunitar.
Generalităţi
Odată cu lăsatul postului premergător sărbătorii de Crăciun,
în satul românesc din Transilvania se adună Ceata Junilor – element de marcă,
la nivel etnic, al poporului român. Junii sunt tineri necăsătoriţi care nu mai
sunt consideraţi copii (deci au vârsta peste 14-16 ani) întrucât adunarea cetei
presupune părăsirea casei părinteşti pe perioada sărbătorilor de iarnă.
Acest moment este cât se poate de optim întrucât
ceremonialul – de care duce atâta lipsă societatea post-modernă – reprezintă
mediul cel mai eficace la nivelul interacţiunii sociale ce are ca efect
modelarea dorinţelor, deprinderilor, normelor axiologice, datorită funcţiilor
multiple şi variate pe care înglobează pe de o parte asimilarea şi performarea
rolurilor, iar pe de alta, coeziunea, munca în echipă şi sentimentul de apartenenţă
specifice conceptului de grup.
Tot astfel, „Junii” vor organiza începând cu data de 1
septembrie până la 15 noiembrie sesiuni de înscrieri şi preselecţii pentru noi
membri.
Iniţierea – „botezul junilor”
Iniţierea va fi realizată în cadrul preselecţiei unde noii
veniţi vor fi chestionaţi cu privire la cunoaşterea obiceiurilor tradiţionale,
poeziile, cântecele şi dansurile româneşti.
Conducătorul
Cel mai important rol în cadrul grupului îi revine
conducătorului, alegerea lui fiind condiţionată de validarea anumitor criterii
cu caracter social:
-
Autoritate şi prestigiu (la nivelul comunităţii
şi în rândul tinerilor)
-
Abilităţi şi competenţe la nivelul performanţei
ceremoniale
-
Cunoaşterea repertoriilor muzicale (colinde şi
altele)
În unele sate din Mărginimea Sibiului era numit tatăl ficiorilor. Consacrarea lui se
marca ritual prin ridicarea la grindă. Atribuirea rolului presupune purtarea
unor însemne speciale: o panglică tricoloră mai lată şi/sau un brâu mai lat.
Conducătorul poate avea „ajutoare”.
Obligaţii
1.
Organizarea de petreceri
a.
Onomastice
b.
De marcare a anumitor momente
c.
De joc
2.
Colindatul
3.
Plugarul – reactivarea obiceiului în mediul
rural
4. Eminentul – replica urbană a plugarului, pentru
cei mai merituoşi studenţi din sesiunea de primăvară şi cea de vară – fără
limite de vârstă la nivelul participanţilor
5.
Sângeorzul
6.
Căluşul
7.
Strigarea peste oraş – restanţierii
Elemente şi simboluri vizuale specifice
Îmbrăcămintea / încălţămintea tradiţională
Steagul junilor
Alte simboluri
Raporturile între Ceata Junilor şi comunitate
Gazda – Casa de Cultură a Studenţilor – mama junilor
Junii acordă „gazdei” un respect absolut, încălcarea
normelor de conduită respectuoasă fiind pedepsită.
Junii creează o relaţie specială de rol cu anumiţi
reprezentanţi ai autorităţilor oficiale şi instituţiile pe care le reprezintă:
Primăria, Consiliul local, Consiliul judeţean, Arhiepiscopia, Universităţi,
Facultăţi, Licee etc
Colindatul public – traversând oraşul în lung şi-n lat
De
ce nu încerc implementarea acestor idei prin intermediul învăţământului public
de stat ?
Am fost, am văzut, am făcut.
În perioada sept. 2008 – feb. 2011
am fost profesor suplinitor la Liceul de Artă „Ioan Sima” Zalău, la catedra
Muzică vocală tradiţională. După un an de „acomodare” am înfiinţat Ansamblul de
muzică vocală tradiţională românească „Icoane Sălăjene” cu care am reuşit în
anul înfiinţării 6 apariţii scenice. Repertoriul abordat viza în principal
teritoriul dialectal al judeţului Sălaj, dar şi piese din alte judeţe precum: Alba,
Hunedoara, Sibiu etc. Genurile abordate au fost: Colinda, Cântecul propriu-zis,
Doina, Cântecul de joc, Cântecul ritual funebru, Cântecul de cătănie, Cântecul
de seceriş.
Din motive obiective, activitatea
Ansamblului s-a sistat după un an, urmată de înaintarea demisiei mele din
învăţământ în primăvara anului 2011.
De ce mi-am dat demisia şi nu am mai încercat să intru în învăţământ ?
Pentru că nu merită osteneala de a
încerca de unul singur să faci ceea ce ar trebui să facă o catedră sau o
instituţie întreagă, sau să vrei să faci un lucru bun, iar ceilalţi – chiar
dacă sunt din acelaşi „sistem” – să te marginalizeze în loc să te sprijine,
când vine vorba de a face ceva, pentru ca mai apoi să spună cu zâmbetul pe
buze: Instituţia noastră a făcut, a susţinut,
a, a... Cu alte cuvinte, nu merită osteneala de a te lupta cu un sistem
„depăşit” încercând să-l schimbi de unul singur, mai ales când îl poţi schimba
şi fără a te lupta cu el, acţionând din afara lui. Căci, în fond, de aici
pleacă problemele individuale:
Te bagi „cu forţa” într-o
instituţie care nu are nevoie în mod explicit de tine.
De ce nu o altă instituţie de stat ?
Ştim cu toţii cum e la stat, sau
cum e să intru ca nou venit într-un colectiv şi să vrei să faci ceva, mai ales
alt-ceva sau altfel. Aşa că, decât să intru într-un sistem şi să fiu nevoit să-mi ajustez ideile şi
faptele în funcţie de limitele lui, mai bine îmi creez singur propria
instituţie, cu oamenii care vor să mi se alăture şi de care am nevoie şi astfel
să facem lucrurile aşa cum vrem noi, convinşi fiind că acţiunile noastre,
pornite din suflet, din dorinţa de a face un lucru bun pentru ceilalţi şi
împreună cu ceilalţi, vor reuşi prin ştiinţa pe care am dobândit-o şi ne vor
înălţa sufleteşte atât pe noi cât şi pe cei ce vor intra în contact cu
acţiunile noastre.
În aceste condiţii şi gândindu-mă
la vremurile ce vor veni, am decis ca în anul 2010 să devin membru fondator şi
vicepreşedinte al Asociaţiei Culturale ArtConcept, din statutul căreia menţionez:
Capitolul II
Scopul şi obiectivele
asociaţiei
A. Scopul Asociaţiei Culturale ArtConcept
susţinerea valorificării artei, culturii şi patrimoniului naţional în ţară şi
străinătate
B. Obiective:
1. Promovarea dezvoltării unei
culturi de incluziune socială;
2. Realizarea și valorificarea
de servicii și produse culturale;
3. Conceperea de activităţi
culturale în vederea implicării tinerilor;
4. Realizarea de ateliere
experimentale în domeniul cultural-artistic;
5. Înființarea și susținerea
unor formații artistice;
6. Organizarea şi susţinerea de proiecte educaţionale vizând
implicarea artei în terapiile copiilor cu cerinţe educaţionale speciale;
7. Dezvoltarea ofertei
educaționale pentru copii și tineri;
8. Organizarea de manifestări
cultural artistice;
9. Formarea profesională a adulților;
10. Susținerea acțiunii pe bază
de proiecte și parteneriate;
11. Cercetarea artei, culturii
și patrimoniului național;
12. Promovarea
interculturalității;
13. Realizarea si editarea de
publicaţii periodice vizând domeniul cultural-artistic.
Managementul pe termen scurt al proiectului „JUNII” (1-3 ani)
În condiţiile în care înfiinţarea Grupului vocal „Junii”
este definitivată obiectivele pe termen scurt vor viza dezvoltarea şi
implicarea acestuia în viaţa cultural-artistică clujeană.
Obiective
În vederea constituirii şi
dezvoltării Grupului de muzică vocală tradiţională românească intitulat „JUNII”
se vor urmări 5 direcţii:
1.
Atragerea tinerilor interesaţi atât prin
postarea de afişe de promovare şi informare cu privire la perioadele de înscrieri
şi preselecţii în zonele ţintă (facultăţi, universităţi, centre de cultură şi
biblioteci), cât şi prin reţelele sociale de pe internet (Facebook, Bloguri
etc).
2.
Organizarea selecţiei membrilor atât după
competenţe, cât şi după reşedinţă – pentru a susţine mobilitatea grupului în
perioadele de vacanţă.
3.
Cercetarea materialelor existente în arhive,
fonoteci, culegeri publicate şi alcătuirea unor repertorii care să cuprindă
melodii aparţinând teritoriului dialectal Cluj şi nu numai, mai puţin cunoscute
sau necunoscute publicului.
4. Crearea unor noi maniere de punere în scenă a acestor materiale muzicale – regii,
scenografii – care să utilizeze eficient mijloacele multimedia disponibile. În
acest sens se va urmări crearea unui spectacol de colinde pentru perioada de
iarnă şi unul care să conţină cântece rituale, balade, cântece propriu-zise şi
de joc pentru perioada primăvară-vară-toamnă.
5. Atragerea de parteneri direcţi sau indirecţi în
vederea promovării, implicării grupului în manifestări culturale şi susţinerii
acestuia după caz.
şi 4
grupuri ţintă:
1.
Tinerii între 18-28 ani care doresc să-şi
îmbunătăţească cunoştinţele şi competenţele în domeniul muzicii vocale
tradiţionale
2.
Membrii grupului vocal „Junii” (grup şi solişti)
3.
Instrumentiştii ce vor acompania grupul şi
soliştii
4.
Publicul clujean
Dezvoltarea grupului vocal „Junii” va
viza:
Până la sfârşitul anului 2012
-
conturarea unui grup de cca. 25-30 de membri cu
calităţi vocale semnificative împărţiţi în 2 grupe (fete/băieţi).
-
Crearea unui spectacol-concert de iarnă
-
Studierea şi punerea în scenă a unui repertoriu
de colinde din teritoriul dialectal Cluj (zona Huedin)
-
Cel puţin 5 apariţii scenice în municipiul Cluj
Napoca cu repertoriul de colinde
În anul 2013
-
Studierea şi punerea în scenă a unui repertoriu
de cântece rituale din teritoriul dialectal Cluj (zonele Huedin, Cluj-Feleac,
Dealurile Clujului şi Dejului, Turda).
-
Crearea unui spectacol-concert care să cuprindă
cântece rituale din judeţul Cluj
-
Crearea unui grup de solişti vocali
-
Cooptarea unui grup de instrumentişti – trio
transilvan: vioară, braci (violă), contrabas.
-
Schimbarea titulaturii din Grup vocal în
Ansamblu
- Minim 3 apariţii scenice cu spectacolul de
cântece rituale în municipiul Cluj Napoca şi în alte localităţi din judeţul
Cluj
-
Completarea repertoriului de colinde cu melodii
din celelalte zone la judeţului: Cluj-Feleac, Dealurile Clujului şi Dejului,
Turda).
-
Minim 5 apariţii scenice cu spectacolul de
colinde şi cântece rituale din judeţul Cluj în Cluj Napoca şi alte localităţi
din judeţ.
În anul 2014
-
Creşterea numărului de membri cu competenţe de
nivel scenic la 40-45
-
Optimizarea organizării, scenografiei şi regiei
celor două spectacole
-
Cooptarea unui nou membru instrumentist –
taragot
-
Asigurarea promovării şi popularităţii
Ansamblului la nivel judeţean prin susţinerea de concerte în cele în cele oraşele
Huedin, Câmpia Turzii, Gherla şi municipiile Dej şi Turda din judeţul Cluj.
Domenii de interes
I. Social-uman
Conceptul de „grup” implică
dezvoltarea spiritului de echipă prin munca împreună – înmulţirea rezultatelor
prin împărţirea sarcinilor -, bucuria împlinită prin împărtăşire,
competitivitate etc.
Accesul în grupurile create va fi
limitat calitativ prin:
1.
Preselecţie
2.
Crearea a două niveluri de performanţă: I – nivel „de scenă”, II – rezerve şi în curs de perfecţionare
3.
Regulamentul de Ordine Interioară care
reglementează posibilitatea de înlăturare al membrilor ce au trecut de punctele
1 şi 2 dar care nu reuşesc să atingă standardele de performanţă impuse sau au
probleme comportamentale ce prejudiciază imaginea grupului.
II. Real – teoretico-ştiinţific
-
Cunoaşterea teoretică a culturii tradiţionale, a
practicilor genurilor şi tipurilor de expresie artistică
-
Dezvoltarea competenţelor de citit-scris muzical
specifice muzicii tradiţionale
III. Uman-practic
1.
Crearea unui grup folcloric capabil de însuşire
şi expresie artistică ce poate fi prezentată scenic la un nivel ridicat, care
să cuprindă:
Artişti interpreţi:
a.
Vocali:
i.
Grup vocal mixt
ii.
Grup vocal fete
iii.
Grup vocal băieţi
iv.
Solişti fete/băieţi
b.
Instrumentişti:
i.
Vioară
ii.
Contră (Violă)
iii.
Contrabas
c.
Recitatori / Actori
d.
Operatori logistică, alţii
a.
Secretar
2.
Logistica:
a.
Sală de repetiţii suficient de mare pentru a
putea fi folosită şi pentru repetiţiile de regie, dotată cu pian, scaune şi
mese de scris, aparatură redare audio.
b.
Costume – după caz - , percuţii, obiecte
tradiţionale cu potenţial scenic.
c.
Mijloace de transport – se vor contracta după
caz.
IV. Spiritual-artistic
Realizarea de produse şi servicii
culturale:
1.
Spectacole / concerte / recitaluri /
a.
Extraordinare
b.
Tematice (Repertoriul de Colinde, alte
repertorii, Zonale, Subzonale)
c.
De binefacere
d.
În vederea strângerii de fonduri
e.
Locale, şi în judeţ
2.
Participarea la festivaluri şi concursuri
Managementul pe termen lung al proiectului „JUNII” (5-10 ani)
Obiective
În vederea susţinerii şi
dezvoltării pe termen lung Grupului de muzică vocală tradiţională românească
intitulat „JUNII” se vor urmări 6
direcţii:
1.
Dezvoltarea managementului organizaţional al
Asociaţiei Culturale „ArtConcept” prin consolidarea şi crearea de noi
parteneriate.
2.
Cercetarea materialelor existente în arhive,
fonoteci, culegeri publicate şi alcătuirea unor repertorii cu caracter zonal
care să cuprindă melodii din alte judeţe ale Transilvaniei (MM, SM, SJ, BH, HD,
AB, SB, MŞ, BN) mai puţin cunoscute sau necunoscute publicului
3.
Dezvoltarea caracterului spectacular al
apariţiilor scenice – regii, scenografii etc
4.
Crearea unui grup de cercetători
interdisciplinari şi realizarea de cercetări cu caracter etnografic, în zonele
necercetate sau slab cercetate din judeţul Cluj şi alte judeţe, urmate de
publicarea de studii şi culegeri.
5.
Stimularea şi susţinerea tinerilor compozitori
de muzică cultă şi a trupelor aparţinând altor stiluri (pop, rock, jazz) în
utilizarea de elemente muzicale din fondul tradiţional. Astfel, muzicienii vor
avea acces şi la muzica românească, ocazie cu care vor putea ulterior să o şi
aprecieze la justa ei valoare prin cunoaştere, înţelegere şi aprofundare.
şi 4
grupuri ţintă:
1.
Membrii ansamblului
2.
Publicul din Transilvania şi din restul ţătii
3.
Tinerii cercetători – studenţi, absolvenţi,
masteranzi, doctoranzi etc
4.
Tinerii compozitori, trupele muzică aparţinând
altor stiluri (pop, rock, jazz)
A
venit vremea să fac ceva „în viaţă” cu ce am adunat. Am ales şi am cules. Dacă
va funcţiona, voi pune, într-un viitor apropiat, în teorie (publicaţii, studii
etc.) ştiinţa şi practica. Dacă nu, înseamnă că mai am de lucru.
Domenii de interes
I. Social-uman
1.
Modificarea structurii de organizare şi
funcţionare a Ansamblului şi avansarea la titulatura de Ansamblu folcloric şi
respectiv Ansamblu folcloric profesionist
2.
Crearea unui mediu social-cultural de referinţă
pentru tinerii clujeni cu efect asupra studenţilor veniţi din afara judeţului.
3.
Integrarea tinerilor sub 18 ani
4.
Crearea unei reţele de grupuri vocale la nivel
de şcoli, licee şi facultăţi în municipiu şi nu numai.
II. Real – teoretico-ştiinţific
-
Dezvoltarea cunoaşterii culturii tradiţionale, a
practicilor genurilor şi tipurilor de expresie artistică (seminarii)
-
Dezvoltarea şi perfecţionarea competenţelor de
citit-scris muzical specifice muzicii tradiţionale
-
Accesarea directă în teren a obiceiurilor,
credinţelor, practicilor cutumiare-rituale în vederea surprinderii „firescului”
şi dezvoltarea capacităţii de redare scenică ulterioară.
-
Sesiuni de culegere în teren.
III. Uman-practic
1.
Dezvoltarea unui ansamblu folcloric complex
capabil de însuşire şi expresie artistică multidisciplinară de înaltă ţinută
artistică care să cuprindă:
Artişti:
a.
Vocali
i.
Grup vocal mixt
ii.
Grup vocal fete
iii.
Grup vocal băieţi
iv.
Solişti fete/băieţi
b.
Instrumentişti
i.
Viori
ii.
Viole (Contre)
iii.
Contrabas
iv.
Taragot
v.
Saxofon
vi.
Acordeon
vii.
Fluier
viii.
altele
c.
Dansatori (vor fi aceiaşi cu artiştii din grupul
vocal)
i.
Grup
ii.
Perechi
iii.
Solişti
d.
Recitatori / Actori
e.
Operatori logistică, alţii
i.
Secretar
ii.
Lideri de grup – vocal (fete/băieţi),
instrumental, cercetători, coordonator ansamblu
iii.
Sunetist
iv.
Regizor
v.
Scenograf
vi.
Etc.
2.
Crearea unui grup de cercetători în domeniul
culturii tradiţionale care să conţină:
a.
(Etno)Lingvişti
b.
Etnomuzicologi
c.
Etnocoreografi
d.
Etnografi
e.
Etnologi
f.
Sociologi
3.
Logistica
a.
Sală de repetiţii suficient de mare pentru a
putea fi folosită şi pentru repetiţiile de regie, dotată cu pian, scaune, mese
de scris, aparatură audio-video şi proiecţie.
b.
Costume, percuţii, obiecte tradiţionale cu
potenţial scenic
c.
Aparatură audio
i.
Sisteme de redare / amplificare
ii.
Microfoane individuale
d.
Aparatură video şi lumini
e.
Mijloace de transport
i.
20 pers – microbuz (cu remorcă)
ii.
50 pers – autocar (cu remorcă)
iii.
60+ -
autocar dublu (cu remorcă)
IV. Spiritual-artistic
Realizarea de produse şi servicii
culturale:
1.
Spectacole / concerte / recitaluri /
a.
Extraordinare
b.
Tematice (de gen, repertoriale, regionale, zonale, subzonale
etc)
c.
De binefacere
d.
În vederea strângerii de fonduri
e.
Locale, în judeţ, în ţară şi în străinătate
2.
Participarea la festivaluri şi concursuri
3.
Imprimări
a.
Audio
b.
Video
4.
Publicaţii
a.
Culegeri
b.
Studii, recenzii
c.
Monografii
d.
Altele
5.
Organizarea de festivaluri, concursuri,
simpozioane
a.
De interpretare
b.
De cercetare
V. Replicare
1.
Popularizarea grupului „Junii”
2.
Popularizarea produselor şi serviciilor
3.
Popularizarea şi sprijinul artiştilor
individuali şi a cercetătorilor
4.
Realizarea de seminarii, stagii de formare,
laboratoare, şcoli de vară, tabere etc.
[1]
Constantin Brăiloiu, Opere vol. III,
Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, Bucureşti, 1974, p. 189
[2]
Tiberiu Alexandru, Béla Bartόk despre
folclorul românesc, Ed. Muzicală, Bucureşti, 1958, p. 13
[3]
Constantin Brăiloiu, Opere vol. II,
p. 44
Postări
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu