Cândva spuneam că, dacă nu eşti în stare să le zâmbeşti dimineaţa celor care-ţi ies în cale, ar fi mai bine să stai acasă; nimeni n-are nicio vină pentru starea ta şi deci, n-ai niciun drept să le impui să te suporte.
Şi-apoi, dacă stăm bine să ne gândim, atunci când căutăm ceva, sau pur şi simplu "navigăm în derivă" cred că subconştientul nostru vizează găsirea unor soluţii, unor răspunsuri, chiar pozitive. Înclin să cred că există o stare cu caracter general de saturaţie, mai ales în rândul segmentului de vârstă, să zicem, 24-34 în ceea ce priveşte criticile, comentariile şi glumele, respectiv specificul "haz de necaz". Toate acestea în detrimentul focalizării pe găsirea de soluţii viabile şi conceperea de strategii reale şi concrete de ieşire din impas.
Aşadar, ce-ar fi să începem să ne îmbogăţim vocabularul trecând de pragul - care cred că a ajuns deja la maturitate - lui "ce" şi să evoluăm măcar spre "cum". În definitiv orice curios poate afla ce face oricine - de unde şi simptomatica întrebare "de bun simţ" în cadrul oricărui dialog ce urmează după salut: ce mai faci ? -, ce are oricine, ce se întâmplă şi lista ar putea continua la nesfârşit. Nu pot să nu fac o scurtă paranteză aici în care să prezint viziunea lui Antoine de Saint-Exupery cu privire la acest aspect al ce-ului cuantificabil - de această dată - aşa cum apare în cartea sa "Micul prinţ" publicată în urmă cu 56 de ani (!).
"Oamenilor mari le plac cifrele. Atunci când le vorbeşti de un nou prieten, ei nu te întreabă niciodată esenţialul. Nu îţi spun niciodată: « Cum e sunetul vocii sale ? Care sunt jocurile lui preferate ? Face colecţie de fluturi ? » Ei te întreabă: « Câţi ani are ? Câţi fraţi are ? Câte kilograme are ? Cât câştigă tatăl său ? » Abia atunci li se pare că-l cunosc. Dacă le spui oamenilor mari: « Am văzut o casă frumoasă din cărămidă trandafirie, cu muşcate la ferestre şi cu porumbei pe acoperiş ... », ei nu izbutesc să-şi închipuie casa aceea. Trebuie să le spui: « Am văzut o casă de trei sute de mii de franci ». Atunci exclamă: « Ce frumos ! » " [1]
"Oamenilor mari le plac cifrele. Atunci când le vorbeşti de un nou prieten, ei nu te întreabă niciodată esenţialul. Nu îţi spun niciodată: « Cum e sunetul vocii sale ? Care sunt jocurile lui preferate ? Face colecţie de fluturi ? » Ei te întreabă: « Câţi ani are ? Câţi fraţi are ? Câte kilograme are ? Cât câştigă tatăl său ? » Abia atunci li se pare că-l cunosc. Dacă le spui oamenilor mari: « Am văzut o casă frumoasă din cărămidă trandafirie, cu muşcate la ferestre şi cu porumbei pe acoperiş ... », ei nu izbutesc să-şi închipuie casa aceea. Trebuie să le spui: « Am văzut o casă de trei sute de mii de franci ». Atunci exclamă: « Ce frumos ! » " [1]
Acum, evident, trăim într-o lume "recentă" în care sistemul de valori de fapt se reduce la conţinutul lui: nu există sistem şi nu există valori, ci lucruri (ce-uri) de valoare. Ei, dar dacă e să "întoarcem foaia" şi să ne întrebăm cum ? atunci parcă intrăm în alte sfere, parcă ce-urile încep să dispară unul câte unul rămânând doar adevăratele valori. Iar cele care rămân au tendinţa de a trece în atemporal. Până la urmă aici este cheia: ceea ce faci este doar un mijloc sau într-adevăr are un rezultat concret ?
Astfel, revenind la ideea de la care am plecat, cea a plânsului "de milă", hai să vedem ce fac copiii - că tot vorbeam de micul prinţ. Din câte ştiu eu, copiii, atunci când au o problemă - şi problema nu este o lipsă - ei nu o împărtăşesc cu cei de seama lor - probabil din demnitate, dacă nu cumva asta îi stânjeneşte pe cei mari - ci încep să caute soluţii şi doar atunci când acestea nu sunt de nivelul lor se adresează celor "mai" mari. Cred că, fără să conştientizăm acest lucru, de asta ne plac tuturor copiii: pentru că ei nu se plâng atunci când se află în faţa necunoscutului sau a unei dificultăţi, ci dimpotrivă, se avântă cu un soi de curaj debordant pe care oamenii mari îl numesc ... naivitate.
Astfel, revenind la ideea de la care am plecat, cea a plânsului "de milă", hai să vedem ce fac copiii - că tot vorbeam de micul prinţ. Din câte ştiu eu, copiii, atunci când au o problemă - şi problema nu este o lipsă - ei nu o împărtăşesc cu cei de seama lor - probabil din demnitate, dacă nu cumva asta îi stânjeneşte pe cei mari - ci încep să caute soluţii şi doar atunci când acestea nu sunt de nivelul lor se adresează celor "mai" mari. Cred că, fără să conştientizăm acest lucru, de asta ne plac tuturor copiii: pentru că ei nu se plâng atunci când se află în faţa necunoscutului sau a unei dificultăţi, ci dimpotrivă, se avântă cu un soi de curaj debordant pe care oamenii mari îl numesc ... naivitate.
[1] Antoine de Saint-Exupéry, Micul prinţ, RAO International Publishing Company, Bucureşti, 2006, p. 17-18
Postări
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu