Din învăţăturile străbunilor (1)

În primul an de facultate am învăţat ceva: "când îţi pierzi răbdarea, treci la îndelunga răbdare" - îmi spunea un profesor, unul dintre puţinii de la care am învăţat lucruri ... esenţiale ... şi unice şi de la care am învăţat lucruri pe care nu le puteam găsi - şi poate nici acum nu le pot găsi - altundeva. Din cultura tradiţională am învăţat că "cu răbdarea treci marea". Puse laolaltă aceste două învăţături, se ridică întrebarea firească - pentru că orice învăţătură are rostul nu de a răspunde la întrebări, ci de a genera noi întrebări - care mare ? Aţi încercat vreodată să priviţi largul mării ? Şi aţi văzut ceva ? Nu ... era tot marea. Oricât de mult te-ai strădui, nu vei vedea ce este de partea cealaltă; căci în realitate, de aceea ne uităm în largul mării, pentru a vedea ce este de cealaltă parte ... între noi şi ceea ce este - pentru că întotdeauna este ceva (şi nu orice, ci ceva ce vrem să aflăm). Revenind, e nevoie de răbdare pentru a vedea ceea ce este - realitatea care ni se refuză şi în faţa căreia ochii sunt orbi (Nu poţi vedea bine, decât cu inima. Esenţialul este invizibil pentru ochi. Saint-Exupery  - Micul Prinţ). Şi probabil că aici este valoarea conceptului de cultură, că nu reţine decât ceea ce rămâne şi nu rămâne decât ceea ce este cu adevărat.

E vremea colindatului şi au trecut câţiva ani buni de când am reuşit să văd ceea ce înseamnă această "vreme". Ce înseamnă să colinzi, ce este colinda, care este rolul acestui ritual şi care sunt valorile pe care le transmite.

Dacă ne uităm în DEX, la etimologia şi sensurile verbului "a colinda" şi ale substantivului "colindă" observăm existenţa a doi parametri - unul spaţial, a colinda = a cutreiera, a străbate etc. a merge din casă în casă şi unul temporal colindă = deriv. Sl. kolęda „prima zi a anului”, ngr. ϰαλανδα „cîntec de felicitare de prima zi a Anului Nou” la care se adaugă  lat. calendae („primele zile ale fiecărei luni”). Se pot acum extrage două caracteristici ale acestui ritual care ... (!) este precreştin şi deci, nu a avut nicio legătură cu Naşterea lui Iisus şi cu restul de elemente creştine: a străbate ... din casă în casă ... în prima zi. La aceasta se adaugă credinţele precreştine ale românilor cu privire la ceea semnificau înainte de încreştinare noaptea de 24 spre 25 decembrie, ziua de 25 decembrie şi cele 12 zile dintre 25 decembrie şi 6 ianuarie, pe care noi, acum le ştim ca având alte semnificaţii şi anume creştine. Ei, lucrurile stau puţin altfel, iar faptul că tradiţia creştină şi-a suprapus peste aceste "tăieturi în timp" propriile semnificaţii nu mai este demult o noutate şi nici nu ne opreşte de la a putea sesiza chiar similarităţile între ceea ce a fost şi ceea ce este.

Ce a fost ...

Ziua de 25 era considerată în culturile tradiţionale ca fiind începutul noului an, motiv pentru care, pentru asigurarea bunului început, în cultura tradiţională românească, se impunea ca în noaptea dintre 24 şi 25 să se menţină aprinse focurile în toate casele din comunitate (focul fiind un element purificator cu valenţe magice, profilactice) - acesta era unul dintre rolurile străbaterii comunităţii din casă în casă. Tot în vederea apărării comunităţii de forţe malefice, cutreieratul era însoţit de cântece şi zgomote produse de dobe, clopoţei şamd. 

Cântecele - melodiile - aveau un caracter mai mult războinic: Etno-muzicologul Béla Bartók afirma despre acestea: ”Impresia produsă este mai degrabă sălbatică, războinică, decât smerită, religioasă”. Nimic din pioșenia cîntecelor de Crăciun din Europa Occidentală. De aici se poate desprinde cu uşurinţă maniera în care strămoşii noştri obişnuiau să se raporteze la existenţă: dârzenia, demnitatea, curajul.  

Textele, la rândul lor, aveau rolul de a pune în gardă, de a trezi, de a îmbărbăta şi a readuce în faţa auditorului legile şi principiile ontologice şi normele axiologice, care sunt nişte norme validate prin experienţa membrilor comunităţii, neimpuse de nimeni, ci care s-au statornicit prin punerea în practică.

Iată şi realitatea de la care am pornit şi care m-a determinat să mă aşez cu răbdare asupra celor ce au fost cândva idei, apoi vorbe şi care acum s-au statornicit prin cuvântul scris:

Iată ce spune texul care se configurează pe cele două axe înăuntru/în afară şi teluric/celest:

 Teluric

Doi boieri bătrâni
Ei că şi-or avutu
Nouă fiişori
Şi-or fost toţi ficiori.

Teluric şi răsucirea spre celest
Până i-o crescutu
Ţâţă nu le-o datu  - primul aspect nenatural - fiii care nu au fost alăptaţi de mama lor
Şi nu i-o-nvăţatu
Nici cu coasa-n râtu
Nici cu plugu-n câmpu - al doilea - fiii care nu au fost învăţaţi munca câmpului

Făr' i-o blestematu
Ca ei să se facă
Din nouă ficiori

Nouă cerbişori - al treilea - fiii blestemaţi de proprii părinţi. Dar nu este un blestem malefic (!) pentru că vizează metamorfozarea în cerbi, iar cerbul este un animal sacru – domnitorul pădurilor, care reprezintă bunătatea, puritatea, onoarea şi cinstea aristocratică. În acelaşi timp, cerbul este o călăuză în lumea de dincolo. Din mitologia celţilor unde îl găsim chiar ca semn zodiacal aflăm că:

persoanele reprezentate de Cerb (24 decembrie – 20 ianuarie) au idealuri si aspiraţii înalte. Ele nu pot fi abătute de la calea lor şi sunt firi răbdătoare şi perseverente ce îşi savurează triumful. În momentele când ceilalti au renunţat de mult, Cerbii îşi fac drum printre obstacole. Sunt caractere mândre şi nobile. Ei cred în supremaţia adevărului. Iată deci, semnificaţia blestemului ce le este adresat fiilor de către proprii părinţi. La o privire atentă se poate observa faptul că blestemul nu are o cauză firească, fiii nu au greşit cu nimic, ci din contră părinţii au contribuit dintru-nceput la pregătirea condiţiilor în vederea succesului acestui blestem. De asemenea, este de remarcat lipsa oricărei reacţii, respectiv supunerea fiilor în faţa blestemului.

 Teluric şi încercarea readucerii dinspre celest spre teluric

Crăciun o vinitu
Cel dor i-o dajunsu
Şi ei i-o chematu
Haideţi, fii, acasă
Că măicuţa voastră
Cu dor vă aşteaptă
Că azi îi ajunu
Şi mâne-i Crăciunu. - sărbătoare ce are ca axis mundi comunitatea, respectiv familia ca nucleu de bază al comunităţii

Imposibilitatea revenirii la situaţia iniţială
Da' ei le-o răspunsu
Drag tăicuţu nostru
Du-te tu acasă
La măicuţa noastră
Să vă hie haznă (reg. de folos, spre bucurie) - se remarcă înţelepciunea fiilor metamorfozaţi în cerbi, prin răspunsul dat. Răspuns care nu este un refuz, nu se remarcă nici un fel de reacţie negativă, ci din contră părinţii sunt trataţi cu blândeţe - să vă hie haznă este o urare de bine.

 Argumentare
Chicioare de cerbu
Peste prag nu trecu - pragul este o limită, concept care este străin noii condiţii în care se află fii
Şi nu călcăm cenuşă - nu mai aparţin teritoriului limitat al curţii - loc în care se aruncă cenuşa
Da' călcăm pe frunză - dar totuşi se află în proximitate
Şi coarne de cerbu
Pe uşă nu-nchepu - un al doilea argument ce susţine incompatibilitatea noii condiţii al cărei element caracteristic este nelimitatul - universalul care nu mai are nevoie de "uşi"
Şi buză de cerbu
În păhar nu-nchepu
Buzuţele noastre
Nu-nchep in păhare
Căci beu din izvoare. - al treilea argument legat tot de limită. Noua condiţie le permite accesul la esenţialul etern şi nelimitat - izvorul nesecat. Apa de izvor nu se bea cu paharul !!!

Iată deci ce mesaje ne transmit strămoşii, şi cât de de minunat transpuse în această alegorie a libertăţii prin cunoaştere, o cunoaştere a realităţii care transcende limitele şi care argumentează parcă acea caracteristică a ardeleanului, despre care se spune că "nu are conştiinţa imposibilului" şi care parcă prefigura soarta urmaşilor, a noastră, cei care avem acum acces la cunoaştere, un alt fel de a spune: "Cultura înseamnă libertate" - Goethe (1749-1832)

Stau acum şi mă gândesc ... colinda aceasta, în interpretarea lui Ioan Bocşa durează peste 15 minute şi am motive să cred că această variantă a textului folosit nu este cea integrală - intuiţia mă îndeamnă să cred că lipsesc câteva episoade. În această situaţie mă întreb, şi vă întreb: oare cum percepeau strămoşii noştri viaţa şi după ce principii se cârmuiau dacă au pus în cântec o astfel de alegorie ?! Mai mult decât atât, cât de extatică putea fi această perioadă de început de an dacă aveau timp şi răbdarea de a cânta şi asculta o astfel de colindă care ar fi putut liniştit dura 20 de minute ?! (O colindă !!!)

Mergând şi mai departe mă întreb, şi vă întreb unde este cultura aceasta ? căci eu după 20 de ani de şcoală în domeniul uman-artistic nu am dat decât de frânturi şi interpretări care se învârt în jurul esenţialului, lucru care mă face să mă simt un urmaş nedemn ...