„Veşnicia s-a născut
la sat” şi s-a născut acolo
pentru că satul era şi încă, uneori, mai este singurul loc în care îşi poate
găsi resursele şi mediul oportun pentru a se naşte şi a dăinui la toate
nivelurile. Satul este spaţiul în care fiecare loc îşi are oamenii săi care
sunt organic legaţi de locul de care aparţin şi care le aparţine deopotrivă. În
acest sens, locuirea are o semnificaţie mult mai profundă decât simplul fapt că
oamenii-proprietari îşi desfăşoară activităţile de zi cu zi într-un spaţiu
determinat şi care le aparţine – mai mult pe hârtie. Locuirea înseamnă
inter-relaţionare la nivel ontologic între om şi spaţiul fizic pe care îl
ocupă. Locuirea înseamnă existenţa oamenilor într-un anumit spaţiu şi a
spaţiului în oamenii ce locuiesc în el. De aici o întreagă filosofie ontologică
iese la iveală bazată efectiv pe legătura organică ce se stabileşte între
aceste două elemente inter-depentente. Oamenii nu pot exista în afara locului
şi atunci când îşi găsesc locul, abia
atunci, apare fenomenul de locuire. Prin urmare nu orice loc este locuibil de
către oricine şi de ce să nu spunem că, dintru-nceput, nu orice loc este
locuibil în sine. Amintim în această direcţie şi credinţa ţăranului român cu
privire la locul bun şi respectiv locul
rău şi toată dialectica ce se naşte
din această perspectivă[1].
Locuirea aici presupune desfăşurare ontologică la
toate nivelurile motiv pentru care ţăranul român a transformat locul într-un
univers în sine. Aici se desfăşoară în toate ipostazele, aici începe şi se
termină întreaga lui viaţă. Până şi câmpul
pe care îl lucrează este intim legat de existenţa lui, constituindu-se ca un
apendice al curţii. De observat că toate manifestările
social-cultural-artistice performate sunt indisolubil legate de trei spaţii
determinante: casa, câmpul şi drumul ca element de legătură între casă şi
restul lumii. Dintre acestea drumul are un rol dual aducând cu sine, în anumite
momente, sentimentul de nesiguranţă. De asemenea, majoritatea momentelor
importante din viaţa ţăranului şi chiar a satului sunt însoţite de manifestări
muzicale – mai puţin momentul naşterii.
Ce se întâmplă în mediul urban din perspectiva celor
discutate mai sus este un lucru greu
de spus. Şi este greu nu pentru că lucrurile nu ar fi clare, ci pentru că noi
cei care suntem în ipostaza de a le scoate la iveală trăim şi într-o oarecare
măsură, pretindem că locuim în acest
mediu. În aceste condiţii este posibil ca concluziile pe care le tragem să aibă
o marjă de eroare, uneori considerabilă. Ar fi curios – cel puţin pe mine mă
incită această perspectivă – să sondăm opinia bătrânilor din satele aflate în
preajma oraşelor, ai căror copii sau nepoţi trăiesc în mediul urban, cu privire
la modul în care văd ei această legătură între om şi loc, la oraş. Dacă ar fi
să privim aceste aspecte din perspectiva blagiană cu privire la determinantele
matricii stilistice – mai precis viziunea asupra spaţiului – este destul de
vizibil că în mediul urban aceasta dispare proporţional cu dezvoltarea
industrial-economică a oraşelor. Spun industrial pentru că acest parametru a
dus cândva la construirea cartierelor de blocuri, lucru care s-a reluat în
ultima vreme şi de această dată şi mai nefast din perspectiva logicii
amplasării lor. În aceste condiţii este destul de greu – dacă nu chiar
imposibil să faci dintr-un apartament un axis
mundi. La aceasta se mai adaugă faptul că locuinţele au ca scop doar acoperirea nevoilor primare şi cele de
ordin secund şi doar parţial cele de ordin terţiar. Cu alte cuvinte – chiar
dacă acum două decenii lucrurile stăteau altfel – locuinţa nu face corp comun
cu cei care o locuiesc, totul reducându-se la crearea de confort; confort care
devine tot mai pretenţios, este într-o perpetuă „evoluţie” şi schimbare ajungându-se
până acolo încât locuitorii devin sclavii locuinţei lor. Singurele manifestări
cultural-artistice se reduc la ceea ce se numeşte alegere şi consum. Alegem culoarea, modelul,
lucrurilor cu care ne ornamentăm[2]
locuinţa şi consumăm arta pe care tot noi o alegem, atunci când avem dispoziţia
necesară pentru a reacţiona la ea. Cât priveşte manifestarea la nivel activ /
creativ, aceasta are loc de cele mai multe ori doar în măsura în care are loc
la nivel profesional. Şi aici cred că este oportun de remarcat un aspect
alarmant – aş putea spune: oamenii de la oraş nu mai ştiu să cânte şi nu mai
ştiu în general să cânte, ca să nu mai vorbim de cântarea de sine. De asemenea, ei nu mai ştiu să recite, nu mai ştiu să
deseneze şi nu mai ştiu să inventeze !
Am spus la început că „veşnicia s-a născut la sat”. Acest tip de veşnicie[3] este unul liniar, am putea spune, la
nivel ontologic în care eventualele culminaţii au nevoie de pregătiri
îndelungate în timp îşi găseşte complementarul – ca să nu spunem, opusul – în
ceea ce mediul urban a definit a fi perpetuum
mobile. În acest caz, liniaritatea tinde să dispară pentru că – şi aici vom
vedea de ce locuirea în mediul ruban
este dificil de definit – cel ce trăieşte în acest mediu se consumă pe sine
între doi poli casă / loc de muncă.
De remarcat două aspecte fundamentale:
casă – acest concept este cel optim
pentru a delimita un spaţiu de locuit (!) în mediul urban; termenul acasă necesită mai mult decât atât şi
din acest motiv este oarecum impropriu de utilizat la oraş – cu unele excepţii.
Pentru a evindenţia această dihotomie să ne gândim doar la faptul că la sat, acasă este locul în care te-ai născut.
Locul de muncă – este un concept mult mai
complex decât pare la prima vedere pentru că:
1. la rândul său reprezintă un
spaţiu determinat, pe care de cele mai multe ori, în ultima vreme, îl ocupăm
mai mult timp decât propria noastră casă;
2. necesită o pregătire
îndelungă şi bine direcţionată pentru a-l ocupa, devenind la un moment dat scop
în sine;
3. ocuparea lui este un
eveniment deosebit de important în existenţa celui în cauză;
4. de cele mai multe ori şi din
ce în ce mai des devine acel axis mundi pentru
cei ce îl ocupă, în jurul său desfăşurându-se bucuriile, tristeţile,
împlinirile şi eşecurile cele mai marcante şi care din nefericire afectează
celelalte planuri ale existenţei.
În aceste
condiţii (a)casă tinde a se reduce la
locul în care ne odihnim şi acumulăm resurse necesare obţinerii de performanţe
la locul de muncă. Casa devine rampă de lansare spre locul de muncă şi nu
numai. Poate acesta este şi motivul pentru care satul românesc (casa
tradiţională cu pridvor, curtea cu animale, grdina, nucul de la stâlpul porţii)
cu filosofia şi tradiţiile sale tinde să devină o poveste spusă de bătrâni nepoţilor,
legendă prea frumoasă pentru ca cineva să mai creadă, peste vremuri, în
veridicitatea ei.
Peste toate acestea se ridică în ultima vreme
flamura-paradox „unitate în diversitate”
coborând peste sufletele oamenilor o ceaţă rece. Diversitatea presupune cel
puţin un punct fix pe care eu, cel puţin deocamdată, nu-l văd.
Cum evoluează manifestările cultural-artistice în
aceste două zone, este acum destul de uşor de observat. În câteva cuvinte am
putea spune că este vorba de acţiune şi reacţiune. Ţăranul român îşi pune
amprenta asupra a tot ceea ce îl înconjoară, chiar şi asupra lui însuşi – el
îşi cântă lui, propriile gânduri, bucurii, necazuri, împliniri şi eşecuri.
Apare aici un fenomen foarte important legat de cântec: pe lângă faptul că nu
se cântă orice oricând, cel care cântă se
cântă pe sine – şi o face cu demnitate ! Asta în special pentru că există
în fiecare membru al comunităţii acea conştiinţă a eului colectiv care face ca acest tip de societate să fie total
diferită de cea urbană.
În societatea urbană, fiecărui membru îi este inserat
de la început conceptul de independenţă
şi va trebui să piardă cel puţin un
sfert din viaţă – sau chiar pe toată – până să-şi dea seama că independenţa
este o crimă faţă de umanitate. Acest
sentiment ne face să nu ne mai cântăm pe noi înşine pentru a nu ne descoperi
celorlalţi. Cu toate acestea reacţionăm la cântecul „altora” care de fapt nici
ei nu se cântă pe sine, dar cântă un eu colectiv faţă de care subconştientul
recţionează prin noi în amintirea vremurilor, încă, nu demult apuse.
Referat - Discurs muzical tradiţional - 19.08.2010
[1] vezi
Ernest Bernea, Spaţiu, timp şi
cauzalitate la poporul român, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005.
[2]
aş fi vrut să pot spune că o împodobim, dar dat fiind caracterul trecător al
lucrurilor în discuţie pe care le înlocuim de îndată ce apar altele mai la modă, mă rezum la atât.
[3] cu
îngăduinţa de a desparte acest concept chiar dacă nu îi cunoaştem limitele.
Postări
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu