Deseori întâlnim persoane care, după ce petrecem câtva timp în preajma lor, încep să ne fie dragi. Se întâmplă totuşi, uneori, ca de dragul lor să face sau să le spunem lucruri fără ca ei să ni le ceară. Să le dăm sfaturi, să le spunem ce să facă; avem impresia că ne implicăm. Dar ce înseamnă să te implici ? de ce o faci ? ţi-a cerut cineva asta ? Dacă acea persoană, despre care spui că ţi-e dragă, ia o decizie care din punctul tău de vedere nu e bună, îi vei spune imediat „nu e bine ce faci”. Dar te-a întrebat cineva ceva ? nu. Atunci de ce o faci ? Tu spui că îi vrei binele. Dar oare acel „bine” este real dacă apare ca urmare a faptului că i-ai spus tu că decizia sa e greşită şi că „bine” este aşa cum spui tu ? Oare dacă va face cum spui tu, va învăţa cum să facă „bine” data viitoare ? nu. Nu pentru că, în fapt, nu l-ai învăţat pe celălalt cum să gândească pentru a lua o decizie bună, ci ai gândit tu în locul lui. Astfel, data viitoare când va avea de luat o decizie, chiar s-ar putea să vină la tine să te întrebe ce să facă. Şi iată cum de fapt i-ai creat o nouă limită, în loc să-i deschizi o uşă către sine. În realitate, ceea ce ai făcut este că l-ai legat de tine în loc să-l eliberezi de cauzele care l-au determinat cândva să ia o decizie greşită.
Prin urmare, dacă vrei să-i faci un bine cuiva, fă-o atunci când îşi exprimă această nevoie. Nu intra în viaţa celuilalt dacă nu eşti invitat să o faci. Societatea de azi o face destul, nu e nevoie să o mai faci şi tu. Într-adevăr, e posibil ca soluţia ta să fie mai bună, dar nu-l ajuţi luând decizii în locul lui. Din contră, dacă chiar vrei să-i faci un bine, ajută-l să ia singur deciziile bune. Altfel, rişti să devii creatorul unui lanţ de probleme – încercând să rezolvi una singură.
Da, ştiu oamenii din ziua de azi nu mai ştiu să ceară ajutorul atunci când nu se descurcă şi asta complică lucrurile. Dacă te uiţi cu băgare de seamă la cei din jurul tău, nu se poate să nu observi că deseori iau decizii greşite, că fac anumite lucruri fără să aibă vreun scop, sau că dau o foarte mare importanţă unor mărunţişuri ratând lucrurile esenţiale. Trăim într-o lume a vizualului, iar foarte puţini ştiu – şi dintre aceştia doar o conştientizează – că esenţialul e invizibil pentru ochi. E firesc să îţi pese de ceilalţi şi la fel să nu rămâi indiferent la ceea ce li se întâmplă, mai ales când e vorba de cei dragi şi când aceştia trec prin locuri pe unde ai fost şi tu cândva. Dar cum să-i ajuţi pe ceilalţi, mai ales atunci când ei nu-şi dau seama că nu e bine ceea ce fac, fără a-i întoarce împotriva ta, a le răni orgoliul sau a-i îndepărta de tine ? Dacă te uiţi cu băgare de seamă la trecutul tău, îţi vei da seama că, întotdeauna ai vrut să mergi pe propriul drum – toată lumea vrea asta şi este chiar un lucru bun. Ai vrut să iei propriile decizii, iar când părinţii ţi-au spus „nu fă asta” ai reacţionat. Acum că ai scăpat de „gura lor” te trezeşti că vin cei care nu te cunosc nici cât ei şi se bagă în viaţa ta dându-ţi sfaturi. Şi asta nu ar fi aşa o mare problemă dacă s-ar limita doar la a-ţi da sfaturi. Însă ei nu se opresc aici, ci dacă nu faci cum spun ei, se supără. Ori, oare chiar aşa trebuie să stea lucrurile ? De ce cei din jur nu se limitează la a te accepta aşa cum eşti ? dacă nu le convine cum eşti, de ce nu te lasă în pace ? să fie pentru că, spun ei, le pasă ? dar ce înseamnă să-ţi pese ?
Evident, această stare a lucrurilor este de fapt cauza unei alte probleme a societăţii contemporane – comunicarea. Trăim într-o societate tristă care a trăit atât de mult în starea asta încât a ajuns să se identifice cu ea. Tristeţea a devenit o chestiune ce ţine de normalitate, un soi de suflet pereche al sinelui. Deşi toţi ştim că unde-s mulţi puterea creşte, ne e mai la îndemână să ne zbatem de unii singuri pentru a ne atinge obiectivele. Asta pentru că avem impresia că dacă facem un lucru singuri asta ne va face mai buni, ne va creşte încrederea în noi înşine şi în faţa celorlalţi. Dar de fapt nu e chiar aşa. Toată lumea poate asta. De când ai fost mic ai făcut lucruri de unul singur. La şcoală ai fost singur, ai învăţat singur, ţi-ai luat examenele singur, ai luat admiterea la liceu şi la facultate de unul singur. Cel puţin asta crezi tu. De fapt nu e deloc aşa. Toate rezultatele pe care le-ai avut până acum, le-ai câştigat pentru că au fost lângă tine oameni care te-au ajutat să ajungi să le obţii. Părinţii s-au străduit să ai un mediu optim pentru a învăţa, profesorii te-au ghidat, colegii de clasă au fost concurenţa care te-a împins de la spate, sau cu care ai învăţat împreună. Până la urmă, nimic din ce ai realizat nu ai făcut-o de unul singur. La un moment dat ai vrut să fii independent. Şi mai mult decât atât, ai făcut din asta un scop în viaţă, fără să te gândeşti că independenţa e tristă. Când nu depinzi de nimeni eşti singur, iar singurătatea e tristă. E sigură, dar e tristă. Evident că în această decizie ceva ţi-a scăpat. De fapt ceea ce ai vrut tu, era să fii liber, dar fiindcă societatea a dat peste cap sistemul de valori a transformat libertatea în independenţă şi solitudinea în singurătate. Când eşti independent nu te interesează ce vor ceilalţi, ce fac ceilalţi sau ce gândesc – fiecare cu treaba lui. Dar uite, liber, nu poţi fi de unul singur.
Iată-ne ajunşi în miezul problemei: comunicarea. Acum eşti independent şi eşti mândru de asta; ţi-ai cheltuit ani buni din viaţă ca să ajungi să nu mai fii nevoit să faci cum spun alţii sau ce spun alţii. Ai ajuns în vârful piramidei independenţei post-moderne: locuieşti singur, mergi la serviciu singur (ai maşină personală, nu mai foloseşti mijloacele de transport în comun, chiar dacă e mai scump), la locul de muncă ai birou tău astfel că nu te deranjează nimeni. Dar oare asta înseamnă că eşti şi fericit ? ia priveşte în jurul tău acum şi vezi ce ai pierdut când ţi-ai câştigat independenţa ? când ai fost ultima dată fericit, când ai simţit ultima dată că … trăieşti ? ai fost singur atunci ? nu. Erai la o petrecere cu prietenii, ai fost promovat şi toţi colegii au venit să te felicite sau poate ai luat cea mai mare notă la examen şi inclusiv profesorul te-a felicitat. Nu te poţi bucura de unul singur, pentru că singurătatea e tristă, ai nevoie să împărtăşeşti bucuria cu cineva. Dar cu cine să o împărtăşeşti când tu tot ce faci, faci singur ? Acum că ai ajuns să-ţi dai seama că de fapt nu eşti fericit, începi să te întrebi unde ai greşit. Să fi greşit că nu ai ieşit cu prietenii în club pentru că aveai de învăţat, sau pentru că a trebuit să lucrezi până târziu pentru a rezolva mai repede un proiect şi a-ţi impresiona şeful ? sau pentru că luptând să-ţi atingi obiectivele de unul singur i-ai neglijat pe cei care ar fi vrut sau ar fi putut să te ajute ? Te întrebi de ce nu ţi-a spus nimeni că greşeşti ? dar ia priveşte în urmă, la momentele când te-au chemat la o cafea sau la o bere sau la schi, ce le-ai spus ? sau ce ai făcut ? ai dat curs invitaţiei ? nu, pentru că aveai altceva de făcut. Dar atunci când ţi-au spus cei dragi că nu faci bine, oare ai stat să te gândeşti dacă nu cumva s-ar putea să aibă dreptate ? sau orbit fiind de satisfacţia reuşitei personale i-ai dat la o parte spunându-le să-şi vadă de trebuirile lor ? Dacă îţi aduci aminte, unii dintre ei s-au şi supărat pe tine, dar tu ai spus că ei nu te înţeleg, chiar poate le-ai cerut să nu se mai bage în viaţa ta. Aşa că ei ce puteau să facă ? te-au lăsat în pace.
Prin urmare, dacă le pasă de tine nu e bine pentru că se bagă în viaţa ta. Dacă nu le pasă iar nu e bine pentru că eşti singur şi nu ai cu cine împărtăşi bucuriile – spre a le înmulţi şi a împlini sentimentul de fericire – şi necazurile – spre a le împărţi şi a le suporta mai uşor sau a găsi o soluţie problemelor cu care te confrunţi. Care este soluţia ? vei fi surprins să afli că este ceea ce ai ocolit întotdeauna – comunicarea sinceră. Şi de fapt ca să pun punctul pe „i” curajul de a fi ceea ce eşti. Pentru că în realitate tristeţea efectul fricii de a fi tu însuţi. Ţi-a fost băgat în cap că cei din jur îţi sunt duşmani, că se bucură de necazul tău şi îţi bagă beţe-n roate atunci când vrei să faci un lucru bun. Aşa că te-ai decis să dai pe toată lumea la o parte. Asta în loc să-ţi dezvolţi intuiţia pentru a-i putea vedea pe cei din jur aşa cum sunt şi a-i distinge pe cei buni de ceilalţi. Antidotul fricii este Curajul. Curajul de a intra între oameni ziua în amiaza mare cu lămpaşul intuiţiei şi a distinge oile de capre. E uşor să le distingi pentru că sunt puţine. Dar pentru asta e nevoie să intri în necunoscut să începi să trăieşti activ şi conştient. Se spune că despre valoarea reală a unui lucru nu-ţi dai seama decât când nu-l mai ai. Pe de altă parte însă, la fel de bine se poate spune că nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim, iar a îmblânzi este cu totul diferit de a avea.
Postări
- Follow Us on Twitter!
- "Join Us on Facebook!
- RSS
Contact