Despre locuire

„Veşnicia s-a născut la sat” şi s-a născut acolo pentru că satul era şi încă, uneori, mai este singurul loc în care îşi poate găsi resursele şi mediul oportun pentru a se naşte şi a dăinui la toate nivelurile. Satul este spaţiul în care fiecare loc îşi are oamenii săi care sunt organic legaţi de locul de care aparţin şi care le aparţine deopotrivă. În acest sens, locuirea are o semnificaţie mult mai profundă decât simplul fapt că oamenii-proprietari îşi desfăşoară activităţile de zi cu zi într-un spaţiu determinat şi care le aparţine – mai mult pe hârtie. Locuirea înseamnă inter-relaţionare la nivel ontologic între om şi spaţiul fizic pe care îl ocupă. Locuirea înseamnă existenţa oamenilor într-un anumit spaţiu şi a spaţiului în oamenii ce locuiesc în el. De aici o întreagă filosofie ontologică iese la iveală bazată efectiv pe legătura organică ce se stabileşte între aceste două elemente inter-depentente. Oamenii nu pot exista în afara locului şi atunci când îşi găsesc locul, abia atunci, apare fenomenul de locuire. Prin urmare nu orice loc este locuibil de către oricine şi de ce să nu spunem că, dintru-nceput, nu orice loc este locuibil în sine. Amintim în această direcţie şi credinţa ţăranului român cu privire la locul bun şi respectiv locul rău şi toată dialectica ce se naşte din această perspectivă[1].

Locuirea aici presupune desfăşurare ontologică la toate nivelurile motiv pentru care ţăranul român a transformat locul într-un univers în sine. Aici se desfăşoară în toate ipostazele, aici începe şi se termină întreaga lui viaţă. Până şi câmpul pe care îl lucrează este intim legat de existenţa lui, constituindu-se ca un apendice al curţii. De observat că toate manifestările social-cultural-artistice performate sunt indisolubil legate de trei spaţii determinante: casa, câmpul şi drumul ca element de legătură între casă şi restul lumii. Dintre acestea drumul are un rol dual aducând cu sine, în anumite momente, sentimentul de nesiguranţă. De asemenea, majoritatea momentelor importante din viaţa ţăranului şi chiar a satului sunt însoţite de manifestări muzicale – mai puţin momentul naşterii.

Ce se întâmplă în mediul urban din perspectiva celor discutate mai sus este un lucru greu de spus. Şi este greu nu pentru că lucrurile nu ar fi clare, ci pentru că noi cei care suntem în ipostaza de a le scoate la iveală trăim şi într-o oarecare măsură, pretindem că locuim în acest mediu. În aceste condiţii este posibil ca concluziile pe care le tragem să aibă o marjă de eroare, uneori considerabilă. Ar fi curios – cel puţin pe mine mă incită această perspectivă – să sondăm opinia bătrânilor din satele aflate în preajma oraşelor, ai căror copii sau nepoţi trăiesc în mediul urban, cu privire la modul în care văd ei această legătură între om şi loc, la oraş. Dacă ar fi să privim aceste aspecte din perspectiva blagiană cu privire la determinantele matricii stilistice – mai precis viziunea asupra spaţiului – este destul de vizibil că în mediul urban aceasta dispare proporţional cu dezvoltarea industrial-economică a oraşelor. Spun industrial pentru că acest parametru a dus cândva la construirea cartierelor de blocuri, lucru care s-a reluat în ultima vreme şi de această dată şi mai nefast din perspectiva logicii amplasării lor. În aceste condiţii este destul de greu – dacă nu chiar imposibil să faci dintr-un apartament un axis mundi. La aceasta se mai adaugă faptul că locuinţele au ca scop doar acoperirea nevoilor primare şi cele de ordin secund şi doar parţial cele de ordin terţiar. Cu alte cuvinte – chiar dacă acum două decenii lucrurile stăteau altfel – locuinţa nu face corp comun cu cei care o locuiesc, totul reducându-se la crearea de confort; confort care devine tot mai pretenţios, este într-o perpetuă „evoluţie” şi schimbare ajungându-se până acolo încât locuitorii devin sclavii locuinţei lor. Singurele manifestări cultural-artistice se reduc la ceea ce se numeşte alegere şi consum. Alegem culoarea, modelul, lucrurilor cu care ne ornamentăm[2] locuinţa şi consumăm arta pe care tot noi o alegem, atunci când avem dispoziţia necesară pentru a reacţiona la ea. Cât priveşte manifestarea la nivel activ / creativ, aceasta are loc de cele mai multe ori doar în măsura în care are loc la nivel profesional. Şi aici cred că este oportun de remarcat un aspect alarmant – aş putea spune: oamenii de la oraş nu mai ştiu să cânte şi nu mai ştiu în general să cânte, ca să nu mai vorbim de cântarea de sine. De asemenea, ei nu mai ştiu să recite, nu mai ştiu să deseneze şi nu mai ştiu să inventeze !

Am spus la început că „veşnicia s-a născut la sat”. Acest tip de veşnicie[3] este unul liniar, am putea spune, la nivel ontologic în care eventualele culminaţii au nevoie de pregătiri îndelungate în timp îşi găseşte complementarul – ca să nu spunem, opusul – în ceea ce mediul urban a definit a fi perpetuum mobile. În acest caz, liniaritatea tinde să dispară pentru că – şi aici vom vedea de ce locuirea în mediul ruban este dificil de definit – cel ce trăieşte în acest mediu se consumă pe sine între doi poli casă / loc de muncă. De remarcat două aspecte fundamentale:

 casă – acest concept este cel optim pentru a delimita un spaţiu de locuit (!) în mediul urban; termenul acasă necesită mai mult decât atât şi din acest motiv este oarecum impropriu de utilizat la oraş – cu unele excepţii. Pentru a evindenţia această dihotomie să ne gândim doar la faptul că la sat, acasă este locul în care te-ai născut.

Locul de muncă – este un concept mult mai complex decât pare la prima vedere pentru că:

1.      la rândul său reprezintă un spaţiu determinat, pe care de cele mai multe ori, în ultima vreme, îl ocupăm mai mult timp decât propria noastră casă;

2.      necesită o pregătire îndelungă şi bine direcţionată pentru a-l ocupa, devenind la un moment dat scop în sine;

3.      ocuparea lui este un eveniment deosebit de important în existenţa celui în cauză;

4.      de cele mai multe ori şi din ce în ce mai des devine acel axis mundi pentru cei ce îl ocupă, în jurul său desfăşurându-se bucuriile, tristeţile, împlinirile şi eşecurile cele mai marcante şi care din nefericire afectează celelalte planuri ale existenţei.

În aceste condiţii (a)casă tinde a se reduce la locul în care ne odihnim şi acumulăm resurse necesare obţinerii de performanţe la locul de muncă. Casa devine rampă de lansare spre locul de muncă şi nu numai. Poate acesta este şi motivul pentru care satul românesc (casa tradiţională cu pridvor, curtea cu animale, grdina, nucul de la stâlpul porţii) cu filosofia şi tradiţiile sale tinde să devină o poveste spusă de bătrâni nepoţilor, legendă prea frumoasă pentru ca cineva să mai creadă, peste vremuri, în veridicitatea ei.

Peste toate acestea se ridică în ultima vreme flamura-paradox „unitate în diversitate” coborând peste sufletele oamenilor o ceaţă rece. Diversitatea presupune cel puţin un punct fix pe care eu, cel puţin deocamdată, nu-l văd.

Cum evoluează manifestările cultural-artistice în aceste două zone, este acum destul de uşor de observat. În câteva cuvinte am putea spune că este vorba de acţiune şi reacţiune. Ţăranul român îşi pune amprenta asupra a tot ceea ce îl înconjoară, chiar şi asupra lui însuşi – el îşi cântă lui, propriile gânduri, bucurii, necazuri, împliniri şi eşecuri. Apare aici un fenomen foarte important legat de cântec: pe lângă faptul că nu se cântă orice oricând, cel care cântă se cântă pe sine – şi o face cu demnitate ! Asta în special pentru că există în fiecare membru al comunităţii acea conştiinţă a eului colectiv care face ca acest tip de societate să fie total diferită de cea urbană.

În societatea urbană, fiecărui membru îi este inserat de la început conceptul de independenţă  şi va trebui să piardă cel puţin un sfert din viaţă – sau chiar pe toată – până să-şi dea seama că independenţa este o crimă faţă de umanitate. Acest sentiment ne face să nu ne mai cântăm pe noi înşine pentru a nu ne descoperi celorlalţi. Cu toate acestea reacţionăm la cântecul „altora” care de fapt nici ei nu se cântă pe sine, dar cântă un eu colectiv faţă de care subconştientul recţionează prin noi în amintirea vremurilor, încă, nu demult apuse.

Referat - Discurs muzical tradiţional - 19.08.2010

---

[1] vezi Ernest Bernea, Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005.

[2] aş fi vrut să pot spune că o împodobim, dar dat fiind caracterul trecător al lucrurilor în discuţie pe care le înlocuim de îndată ce apar altele mai la modă, mă rezum la atât.

[3] cu îngăduinţa de a desparte acest concept chiar dacă nu îi cunoaştem limitele.

Din învăţăturile străbunilor (1)

În primul an de facultate am învăţat ceva: "când îţi pierzi răbdarea, treci la îndelunga răbdare" - îmi spunea un profesor, unul dintre puţinii de la care am învăţat lucruri ... esenţiale ... şi unice şi de la care am învăţat lucruri pe care nu le puteam găsi - şi poate nici acum nu le pot găsi - altundeva. Din cultura tradiţională am învăţat că "cu răbdarea treci marea". Puse laolaltă aceste două învăţături, se ridică întrebarea firească - pentru că orice învăţătură are rostul nu de a răspunde la întrebări, ci de a genera noi întrebări - care mare ? Aţi încercat vreodată să priviţi largul mării ? Şi aţi văzut ceva ? Nu ... era tot marea. Oricât de mult te-ai strădui, nu vei vedea ce este de partea cealaltă; căci în realitate, de aceea ne uităm în largul mării, pentru a vedea ce este de cealaltă parte ... între noi şi ceea ce este - pentru că întotdeauna este ceva (şi nu orice, ci ceva ce vrem să aflăm). Revenind, e nevoie de răbdare pentru a vedea ceea ce este - realitatea care ni se refuză şi în faţa căreia ochii sunt orbi (Nu poţi vedea bine, decât cu inima. Esenţialul este invizibil pentru ochi. Saint-Exupery  - Micul Prinţ). Şi probabil că aici este valoarea conceptului de cultură, că nu reţine decât ceea ce rămâne şi nu rămâne decât ceea ce este cu adevărat.

E vremea colindatului şi au trecut câţiva ani buni de când am reuşit să văd ceea ce înseamnă această "vreme". Ce înseamnă să colinzi, ce este colinda, care este rolul acestui ritual şi care sunt valorile pe care le transmite.

Dacă ne uităm în DEX, la etimologia şi sensurile verbului "a colinda" şi ale substantivului "colindă" observăm existenţa a doi parametri - unul spaţial, a colinda = a cutreiera, a străbate etc. a merge din casă în casă şi unul temporal colindă = deriv. Sl. kolęda „prima zi a anului”, ngr. ϰαλανδα „cîntec de felicitare de prima zi a Anului Nou” la care se adaugă  lat. calendae („primele zile ale fiecărei luni”). Se pot acum extrage două caracteristici ale acestui ritual care ... (!) este precreştin şi deci, nu a avut nicio legătură cu Naşterea lui Iisus şi cu restul de elemente creştine: a străbate ... din casă în casă ... în prima zi. La aceasta se adaugă credinţele precreştine ale românilor cu privire la ceea semnificau înainte de încreştinare noaptea de 24 spre 25 decembrie, ziua de 25 decembrie şi cele 12 zile dintre 25 decembrie şi 6 ianuarie, pe care noi, acum le ştim ca având alte semnificaţii şi anume creştine. Ei, lucrurile stau puţin altfel, iar faptul că tradiţia creştină şi-a suprapus peste aceste "tăieturi în timp" propriile semnificaţii nu mai este demult o noutate şi nici nu ne opreşte de la a putea sesiza chiar similarităţile între ceea ce a fost şi ceea ce este.

Ce a fost ...

Ziua de 25 era considerată în culturile tradiţionale ca fiind începutul noului an, motiv pentru care, pentru asigurarea bunului început, în cultura tradiţională românească, se impunea ca în noaptea dintre 24 şi 25 să se menţină aprinse focurile în toate casele din comunitate (focul fiind un element purificator cu valenţe magice, profilactice) - acesta era unul dintre rolurile străbaterii comunităţii din casă în casă. Tot în vederea apărării comunităţii de forţe malefice, cutreieratul era însoţit de cântece şi zgomote produse de dobe, clopoţei şamd. 

Cântecele - melodiile - aveau un caracter mai mult războinic: Etno-muzicologul Béla Bartók afirma despre acestea: ”Impresia produsă este mai degrabă sălbatică, războinică, decât smerită, religioasă”. Nimic din pioșenia cîntecelor de Crăciun din Europa Occidentală. De aici se poate desprinde cu uşurinţă maniera în care strămoşii noştri obişnuiau să se raporteze la existenţă: dârzenia, demnitatea, curajul.  

Textele, la rândul lor, aveau rolul de a pune în gardă, de a trezi, de a îmbărbăta şi a readuce în faţa auditorului legile şi principiile ontologice şi normele axiologice, care sunt nişte norme validate prin experienţa membrilor comunităţii, neimpuse de nimeni, ci care s-au statornicit prin punerea în practică.

Iată şi realitatea de la care am pornit şi care m-a determinat să mă aşez cu răbdare asupra celor ce au fost cândva idei, apoi vorbe şi care acum s-au statornicit prin cuvântul scris:

Iată ce spune texul care se configurează pe cele două axe înăuntru/în afară şi teluric/celest:

 Teluric

Doi boieri bătrâni
Ei că şi-or avutu
Nouă fiişori
Şi-or fost toţi ficiori.

Teluric şi răsucirea spre celest
Până i-o crescutu
Ţâţă nu le-o datu  - primul aspect nenatural - fiii care nu au fost alăptaţi de mama lor
Şi nu i-o-nvăţatu
Nici cu coasa-n râtu
Nici cu plugu-n câmpu - al doilea - fiii care nu au fost învăţaţi munca câmpului

Făr' i-o blestematu
Ca ei să se facă
Din nouă ficiori

Nouă cerbişori - al treilea - fiii blestemaţi de proprii părinţi. Dar nu este un blestem malefic (!) pentru că vizează metamorfozarea în cerbi, iar cerbul este un animal sacru – domnitorul pădurilor, care reprezintă bunătatea, puritatea, onoarea şi cinstea aristocratică. În acelaşi timp, cerbul este o călăuză în lumea de dincolo. Din mitologia celţilor unde îl găsim chiar ca semn zodiacal aflăm că:

persoanele reprezentate de Cerb (24 decembrie – 20 ianuarie) au idealuri si aspiraţii înalte. Ele nu pot fi abătute de la calea lor şi sunt firi răbdătoare şi perseverente ce îşi savurează triumful. În momentele când ceilalti au renunţat de mult, Cerbii îşi fac drum printre obstacole. Sunt caractere mândre şi nobile. Ei cred în supremaţia adevărului. Iată deci, semnificaţia blestemului ce le este adresat fiilor de către proprii părinţi. La o privire atentă se poate observa faptul că blestemul nu are o cauză firească, fiii nu au greşit cu nimic, ci din contră părinţii au contribuit dintru-nceput la pregătirea condiţiilor în vederea succesului acestui blestem. De asemenea, este de remarcat lipsa oricărei reacţii, respectiv supunerea fiilor în faţa blestemului.

 Teluric şi încercarea readucerii dinspre celest spre teluric

Crăciun o vinitu
Cel dor i-o dajunsu
Şi ei i-o chematu
Haideţi, fii, acasă
Că măicuţa voastră
Cu dor vă aşteaptă
Că azi îi ajunu
Şi mâne-i Crăciunu. - sărbătoare ce are ca axis mundi comunitatea, respectiv familia ca nucleu de bază al comunităţii

Imposibilitatea revenirii la situaţia iniţială
Da' ei le-o răspunsu
Drag tăicuţu nostru
Du-te tu acasă
La măicuţa noastră
Să vă hie haznă (reg. de folos, spre bucurie) - se remarcă înţelepciunea fiilor metamorfozaţi în cerbi, prin răspunsul dat. Răspuns care nu este un refuz, nu se remarcă nici un fel de reacţie negativă, ci din contră părinţii sunt trataţi cu blândeţe - să vă hie haznă este o urare de bine.

 Argumentare
Chicioare de cerbu
Peste prag nu trecu - pragul este o limită, concept care este străin noii condiţii în care se află fii
Şi nu călcăm cenuşă - nu mai aparţin teritoriului limitat al curţii - loc în care se aruncă cenuşa
Da' călcăm pe frunză - dar totuşi se află în proximitate
Şi coarne de cerbu
Pe uşă nu-nchepu - un al doilea argument ce susţine incompatibilitatea noii condiţii al cărei element caracteristic este nelimitatul - universalul care nu mai are nevoie de "uşi"
Şi buză de cerbu
În păhar nu-nchepu
Buzuţele noastre
Nu-nchep in păhare
Căci beu din izvoare. - al treilea argument legat tot de limită. Noua condiţie le permite accesul la esenţialul etern şi nelimitat - izvorul nesecat. Apa de izvor nu se bea cu paharul !!!

Iată deci ce mesaje ne transmit strămoşii, şi cât de de minunat transpuse în această alegorie a libertăţii prin cunoaştere, o cunoaştere a realităţii care transcende limitele şi care argumentează parcă acea caracteristică a ardeleanului, despre care se spune că "nu are conştiinţa imposibilului" şi care parcă prefigura soarta urmaşilor, a noastră, cei care avem acum acces la cunoaştere, un alt fel de a spune: "Cultura înseamnă libertate" - Goethe (1749-1832)

Stau acum şi mă gândesc ... colinda aceasta, în interpretarea lui Ioan Bocşa durează peste 15 minute şi am motive să cred că această variantă a textului folosit nu este cea integrală - intuiţia mă îndeamnă să cred că lipsesc câteva episoade. În această situaţie mă întreb, şi vă întreb: oare cum percepeau strămoşii noştri viaţa şi după ce principii se cârmuiau dacă au pus în cântec o astfel de alegorie ?! Mai mult decât atât, cât de extatică putea fi această perioadă de început de an dacă aveau timp şi răbdarea de a cânta şi asculta o astfel de colindă care ar fi putut liniştit dura 20 de minute ?! (O colindă !!!)

Mergând şi mai departe mă întreb, şi vă întreb unde este cultura aceasta ? căci eu după 20 de ani de şcoală în domeniul uman-artistic nu am dat decât de frânturi şi interpretări care se învârt în jurul esenţialului, lucru care mă face să mă simt un urmaş nedemn ...

Alexandru Vlahuţă - Unde ni sunt visătorii ?...

Nu ştiu, e melancolia secolului care moare,
Umbra care ne îneacă la un asfinţit de soare,
Sau decepţia, durerea luptelor de mai-nainte,
Doliul ce se exală de pe-atâtea mari morminte,
Răspândindu-se-n viaţă, ca o tristă moştenire,
Umple sufletele noastre de-ntuneric şi mâhnire,
Şi împrăştie în lume o misterioasă jale,
Parc-ar sta să bată ceasul stingerii universale;

Căci mă-ntreb, ce sunt aceste vaiete nemângâiate,
Ce-i acest popor de spectri cu priviri întunecate,
Chipuri palide de tineri osteniţi pe nemuncite,
Trişti poeţi ce plâng şi cântă suferinţi închipuite,
Inimi laşe, abătute, făr-a fi luptat vrodată,
Şi străine de-o simţire mai înaltă, mai curată!
Ce sunt braţele acestea slabe şi tremurătoare?
Ce-s aceşti copii de ceară — fructe istovite-n floare?...
Şi în bocetul atâtor suflete descurajate,
Când, bolnavi, suspină barzii pe-a lor lire discordate,
Blestemând deşertul lumii ş-al vieţii, în neştire,
Când îşi scaldă toţi în lăcrimi visul lor de nemurire,
Tu, artist, stăpânitorul unei limbi aşa divine,
Ce-ai putea să ne descoperi, ca un făcător de bine,
Orizonturi largi ş-atâtea frumuseţi necunoscute,
Te mai simţi atras s-aluneci pe aceleaşi căi bătute,
Să-ţi adormi şi tu talentul cu-al dezgustului narcotic,
Ca în propria ta ţară să te-arăţi străin, exotic?...
Cum, când eşti aşa de tânăr, e o glorie a spune
C-ai îmbătrânit şi sila de viaţă te răpune,
Că nimic pe lumea asta să te mişte nu mai poate,
Că te-ai zbuciumat zadarnic şi te-ai săturat de toate?

Ştii tu încă ce-i viaţa? Ai avut tu când pătrunde,
Nu problemele ei vaste, încâlcite şi profunde,
Dar un tremurat de suflet, licărirea ta de-o clipă,
Când atâtea-ţi schimbă vremea c-o bătaie de aripă,
În vertiginosul haos de privelişti, ce te-nşală,
Sub imensa şi eterna armonie generală?...

Eşti de-abia în pragul lumii. Îi-i aşa de sprinten gândul.
Câte n-ar şti el să prindă în viaţă aruncându-l!
Câte frumuseţi ascunse vi s-arată numai vouă,
Fericiţi poeţi: natura, lumea pururea e nouă!
Pe sub ochii tăi tablouri lunecă strălucitoare,
Glasuri, şi colori, şi forme tu le laşi să se strecoare,
Legănând a tale gânduri adormite, ca pe-o apă,
Când atâtea adevăruri nerostite încă-ţi scapă!
Ştiu. Am fost şi eu ca tine amăgit să cred că-n artă
Pot să trec la nemurire cu revolta mea deşartă;
Şi cu lacrimi stoarse-n silă — nu mi-aş mai aduce-aminte —
Am bocit şi eu... nimicuri, ce-mi păreau pe-atuncea sfinte!...
Dar când m-am uitat în juru-mi ş-am văzut că e o boală,
Şi că toţi începătorii, de abia scăpaţi din şcoală,
Ofiliţi în floarea vârstei de-un dezgust molipsitor,
Îşi zădărnicesc puterea, focul tinereţii lor,
Ca să legene-n silabe, pe tiparele găsite,
Desperări de porunceală şi dureri închipuite,
Când am înţeles c-aceasta e o modă care soarbe
Seva tinereţii noastre, am zis gândurilor oarbe,
Ce-şi roteau peste morminte zborul lor de lilieci,
Să s-abată lăsând morţii în odihna lor de veci,
Şi din florile vieţii să aleagă şi s-adune
În nepieritorul fagur adevăr şi-nţelepciune!
Câte nu-s de scris pe lume! Câte drame mişcătoare
Nu se pierd nepovestite, în năprasnica vâltoare
A torentelor vieţii! Câţi eroi, lipsiţi de slavă,
Nu dispar în lupta asta nesfârşită şi grozavă!
Şi, sub vijelia soartei, câte inimi asuprite,
Câţi martiri pe cari vremea şi uitarea îi înghite!

Şi când lumea asta toată e o veşnică mişcare,
Unde cea mai mică forţă împlineşte o chemare,
Şi când vezi pe-ai tăi cum sufăr, cum se zbuciumă şi luptă
În campania aceasta mare şi neîntreruptă,
Tu, departe de primejdii, razna ca un dezertor,
Să arunci celor ce-aşteaptă de la tine-un ajutor,
Jalea şi descurajarea cântecului tău amar,
Şi să-ţi cheltuieşti puterea celui mai de seamă dar,
Ca să-i faci mai răi pe oameni, şi mai sceptici, şi mai trişti?
Asta vi-i chemarea sfântă de profeţi şi de artişti?...
Unde ni-s entuziaştii, visătorii, trubadurii,
Să ne cânte rostul lumii şi splendorile naturii?
Unde ni-s sămănătorii generoaselor cuvinte,
Magii ocrotiţi de stele, mergătorii înainte,
Sub credinţele sfărâmate şi sub pravilele şterse
Îngropând vechea durere, cu-al lor cântec să reverse
Peste inimile noastre mângâiere şi iubire,
Şi cuvântul lor profetic, inspirata lor privire,
Valurile de-ntuneric despicându-le în două,
Splendidă-naintea noastră să ne-arate-o lume nouă!

 Iată şi o interpretare splendidă a acestei creaţii care merită ascultată şi reascultată

Scrisoare către un prieten (fragment)

     Bine ai venit în viaţă ! Se pare că ai reuşit să-ţi „activezi” cel de-al şaselea simţ – bunul simţ; a nu se confunda cu politeţea (!)

      Cum îţi dai seama de acest lucru ? Evident, ca şi în cazul celorlalte simţuri … când începe să te … doară, doar atunci îl conştientizezi. Iar dacă te doare, simpla conştientizare nu te va vindeca. E nevoie de un remediu, da, situaţia necesită remediere, sau … ca în cazul unor medicamente, anihilarea senzaţiei de durere. Stai liniştit, nu e nimic nou sub soare. Lumea s-a confruntat cu această situaţie de mii de ani. Evident că de vreun secol încoace lucrurile stau din ce în ce mai rău, mai ales în Occident, acest occident după care şi România tinde atât de mult încât nu e de mirare că s-a uitat pe sine. Un Occident care nu e obişnuit cu rezolvarea problemelor, ci doar cu mascarea lor sau cu devierea de la ele. Cu toate acestea, e bine de ştiut că nu eşti nici primul şi nici singurul care se confruntă cu această situaţie – insuficienta promovare a valorilor reale în favoarea mediocrităţii şi a non-valorii. De reţinut că nu eşti singur, pentru că acest lucru poate constitui o reală poartă spre drumul care duce la soluţionarea acestei probleme. Viaţa e scurtă, mult prea scurtă pentru a încerca să răzbaţi prin acest desiş al non-valorilor prin care se manifestă post-modernismul, de unul singur.

      Că adevăratele valori nu mai sunt apreciate la justa lor valoare, e adevărat. Dar asta nu e o noutate. Această stare a lucrurilor datează în România de peste un secol şi jumătate.

      De ce nu s-a rezolvat această problemă, ci din contră, ea a persistat şi s-a agravat ?

      Unul dintre motive, şi tind să cred că este unul fundamental, este acela că promotorii valorilor au încercat să răzbată prin aceleaşi metode şi căi pe care reuşeşte întotdeauna non-valoarea. Ori, din capul locului vorbim de lucruri opuse care nu au cum să reuşească prin aceleaşi mijloace, ci întocmai au nevoie de mijloace opuse şi mai mult decât atât nu poate ieşi la iveală una în lipsa celeilalte. Altfel spus, deplinătatea reuşitei uneia se bazează pe existenţa în proximitate a celeilalte – vezi Yin şi Yang, lumina şi întunericul etc. În acest context, rezultatul în faţa căruia ne aflăm nu ar mai trebui să ne surprindă.

      Situaţia în care se află valoarea artistică în societatea românească post-modernă este similară valorilor spirituale ale creştinismului catolic în Evul Mediu care după ce s-a impus ca sistem moral suprem şi suveran a început să vândă clemenţe – iertarea păcatelor. Asta, evident nu va aduce după sine o societate mai bună, ci doar îmbogăţirea celor care au putere decizională. În urmă cu câţiva ani – eu – am ajuns la concluzia că Adevărul nu se vinde – în urma vizionării filmului „Patimile lui Iisus” în regia lui Mel Gibson. De ce nu se vinde? Simplu (!) pentru că lumea cumpără minciuni. Adevărul şi-l procură singuri, pe alte căi. Are Adevărul o problemă ? nu. Din contră, minciuna e o problemă ! Cine încearcă să vândă Adevărul, acela nu-i cunoaşte esenţa şi prin urmare, ori nu ştie ce vinde, ori ceea ce vinde nu e Adevărul. Adevărul este o valoare, în sine. El nu are valoare şi deci nu poate fi preţuit. La fel stau lucrurile şi cu valoarea artistică. Ea nu se vinde – ea îşi înmulţeşte singură valoarea prin împărtăşire (împărţire). Şi tocmai aceasta îi este calitatea supremă în faţa non-valorii. Ea este valoare în sine şi nu are nevoie de adaosuri şi nici nu se bazează pe substituenţi sau surogate (cum ar fi banii) pentru a dăinui.

     Puterea oferită de bani nu are consistenţa valorii pentru că banii au rol de substituent, de surogat, de înlocuitor (al valorii), motiv pentru care consistenţa ei (a puterii) este nulă, iluzorie. Evident, cel ce nu înţelege acest aspect nu va reuşi decât să-şi rateze viaţa adevărată, trăind un surogat al acesteia bazat pe iluzia puterii oferite de … bani.

„Luna aparţine tuturor şi cele mai frumoase lucruri din viaţă sunt gratis.”/” The moon belongs to everyone, The best things in life are free.” (Jack Hylton, 1928) – şi astea nu-s poveşti !

      

      S-ar putea să te surprindă, dar lumea nu de distracţie are nevoie, ci de fericire. Distracţia e o cale spre … distracţie, fericirea e un scop deci … mă-nţelegi. Iată şi triada attracion-distraction-action toate sunt căi, metode spre ceva. Fericirea e … altceva.

      Arta adevărată şi iubirea adevărată au multe în comun. În primul rând, amândouă îi înalţă pe cei ce pot rezona la acel nivel. Iar abilitatea se deprinde nu se cumpără. Toată lumea poate cumpăra sex, dar sexul nu e iubire şi prin urmare cine nu are înţelepciunea pentru a avea parte de iubirea adevărată, are nevoie de bani pentru a avea parte de sex sau alţi înlocuitori ai iubirii.

Marii înţelepţi ai lumii nu au scris pentru a vinde cărţi şi cu toate astea au fost unii dintre cei mai fericiţi oameni ai lumii.

      Viaţa e pentru cei puternici ! Restul se mulţumesc cu ce pot cumpăra sau trebuie să plătească pentru a avea iluzia că sunt vii.

      Banii sunt puterea celor care nu au altă / alt fel de valoare sau o valoare reală şi îi au doar aceştia. Asta din acelaşi motiv ca şi Adevărul. Cei fericiţi nu au nevoie de bani, la fel cei buni, cei care cunosc adevărul şi cei drepţi. De altfel, cei înţelepţi au bani, dar nu pentru că au nevoie, respectiv nu ca scop, ci ca o consecinţă. Bani fac cei ce vor să facă bani – cei care vor să trăiască, trăiesc. Nu poţi avea nimic din cele ce nu-ţi aparţin. Prin urmare nu poţi avea bani, pentru că ei doar înlocuiesc ceea ce nu ai.

Vai celor ce se bucură de lucrurile pe care le pot cumpăra !

Negustorii cumpără şi vând

Creatorii crează

Restul se vând pentru a putea cumpăra

Trage tu linie şi vezi cine sunt cei care trăiesc !