Vasile Voiculescu - Nu te mira...

Nu te mira că-mi prinzi privirea,
Păienjenită de durere,
Adesea cercetând ivirea
Şi alte lumi, şi altor ere.

În toiul luptelor nebune,
Pe rana inimii ce moare
Nădejdea vremilor mai bune
Răsare pururi ca o floare.

Din tot ce mi-a-nflorit vreodată,
Ea singură purta-va roade,
Azi, când grădina-i scuturată
Şi toată floarea stearpă-mi cade.

Zadarnic firea mă striveşte
Mereu sub aspra-mi suferinţă,
În mine pururi încolţeşte,
Mai viu, obştească năzuinţă.

Şi-n van m-abate-n jos furtuna
Şi strâns ma ţin cătuşe grele,
În mine lumea-şi încearcă-ntr-una
Avântu-i veşnic către stele!

Din mii de gânduri turburate
Un vis curat mi se încheagă,
Precum din spume sfărâmate
Ieşit-a Venera întreagă!

Ion Sângereanu - Mai sîntem

Cât încă-i cer deasupra noastră
Cât are casa o fereastră
Cât trupurile ni se tem
Nu-ți fie frică, mai sîntem ...

Cât încă mai putem iubi
Cât încă mai putem greși
Cât încă nu știm tot ce vrem
Nu-ți fie frică, mai sîntem ...

Cât ale noastre patru mâini
Mai pot fi ciuturi de fântâni
Din care însetați să bem
Nu-ți fie frică, mai sîntem ...

Cât morții ni-i vom îngriji
Cât gând vor fi și grâu vor fi
Și cât țărâna le-o avem
Nu-ți fie frică, mai sîntem ...

Ion Sângereanu - Aici

Cum ne-am născut cu dorul noi
Cum am trăit ca dorul noi
Ce vremi în fluiere am spus
Câte au fost și cum s-au dus ...

Cum ne-am născut cu munții noi
Cum am trăit ca munții noi
Ce trecători ne-au dat de știre
Cum să zdrobim câte-o oștire ...

Cum ne-am născut cu iarba noi
Cum am trăit ca iarba noi
Și pe sub ea, ce lănci străine
Își dorm vecia în rușine ...

Și cum ne naștem încă noi
Cu dorul, munții, iarba, noi
Aici, cu codrii căpătâi
Unde ne-am zis români dintâi.

Ion Sângereanu - Atât pământ ...

Atât pământ avurăm împușcat
Și îngropat în noi, că nu se știe
De sângele cu care ne-am născut
Nu-i cruce, țară, ridicată ție -

Atâtea Miorițe am pierdut
Că fiecare-avem câte-un izvor
Secătuit în noi și nebăut
Ci numai putrezit adânc, de dor -

Și-atâtea limbi străine au călcat
Din facere, prin graiul nostru sfânt
C-adeseori ni-e glasul tremurat
Parcă am spune lumii un mormânt ...

Dar tot mai mult se-aseamănă cu noi
Iarba din cimitirul părintesc
Și semnul doinei arse, despre oi
Oriunde-ar fi rămas, e românesc -

Şt.O. Iosif - Revedere

De la fereastră, din vagon,
Văd satul alb sclipind în zare,
Un şuier lung… Tresar mişcat…
Simt inima bătându-mi tare.

Văd poarta ţărnii… Turnul vechi…
O casă… două… toate ninse!
Şi gara… lume… Uite-ai mei!
M-aşteaptă toţi cu braţe-ntinse…

E mult de când nu ne-am văzut,
E-atâta haz şi bucurie!
Doar numai frăţiorul mic
Se uită lung: nu mai mă ştie…

În ochii lui naivi şi mari
Citesc un gând, o dulce teamă…
Şi parc-ar vrea să-ntrebe-ncet:
“Cine-i urâtul ăsta, mamă?…”