vineri, 25 aprilie 2014 0 comentarii

Simfonia surzilor IV (fragment*)

        Unii se vor întreba de ce, de ce e atât de importantă relaționarea. Și tind să cred că cel care își pune această întrebare, de fapt, chiar nu realizează asta, mai ales în vremurile pe care le trăim acum, când deși mijloacele de comunicare au evoluat într-o așa manieră încât a ajuns să se autodistrugă, oamenii comunică tot mai puțin, deși schimbul de informații a crescut inimaginabil. Căci în definitiv acesta este piscul evoluției umane – la modul la care se configurează acum – autodistrugerea.
      Vrem să dezvoltăm comunitatea ... de fapt se vrea dezvoltarea controlului asupra comunității - la nivel macro (nu pot spune la nivel înalt, deoarece o gândire la nivel înalt nu poate avea ca scop controlul, pentru că prin control impunem limite şi nu slujim libertatea). Acum nu mai avem probleme cu asigurarea securității, hranei, adăpostului, comunicării. Și totuși … revenim la „despre ce se pierde când se câștigă ceva”. Rolul comunicării de față nu este de a scoate la lumină și mai multe probleme pe pânza existenței umane. Cel puțin nu cred că asta e nevoia comună actuală. Mai ales, nu de a scoate la lumină false probleme, aspect care este foarte des întâlnit prin faptul că se confundă cauzele cu efectele. Ori este bine de clarificat de la bun început că problemele nu sunt lipsuri, adică efecte. Problemele sunt, în realitate, stări de fapt ce cauzează lipsuri, sunt generatoare de lipsuri. Astfel, rezolvarea lor, duce la anihilarea lipsurilor. Altfel, orice încercare de acoperire a lipsurilor este doar o soluție de moment şi deci ineficientă şi în acelaşi timp iluzorie.
         Să luăm un exemplu comun: familia – celulă fundamentală a societății. Atâta timp cât societatea în cauză își educă tinerii în spiritul individualismului este imposibil ca aceștia să poată reproduce idealul de familie. Drept urmare, este pentru oricine la îndemână să observe că deşi avem tehnologii de zece ori mai eficiente în asigurarea existenţei hranei pentru dublul populaţiei de pe Glob, pentru construirea de locuinţe, pentru deplasare și comunicare, sunt tot mai rare familiile care au peste unul, doi copii. Iar despre educația acestora ... nu are rost să mă opresc aici în articolul de față căci e nevoie de o carte întreagă. Totuși gravitatea acestui aspect constă în faptul că este suficientă o generație care să rateze atingerea acestui ideal, căci mai departe aceștia vor da naștere altor tineri pe care îi vor educa în același spirit și asta pentru simplul fapt că este singurul pe care îl cunosc și îl pot da ca exemplu, lucru care de altfel se și întâmplă de câțiva ani buni. Asta cu toate că părinții pot să le ofere cadrul material pentru întemeierea unei familii. 
         Familia, în realitate,  nu se bazează pe lucruri materiale, ci pe ceea ce se desfășoară în interiorul acestora. Altfel, într-un final, până și cele materiale se vor divide între cei ce nu au reușit să fie un nucleu. Și atunci revenim iar la individ, ca măsură a tuturor lucrurilor. Dar să înțelegem bine acest lucru, individul este cel care dă sens/valoare lucrurilor pe care le are și nu invers. Căci important este nu ceea ce ai, ci ceea ce faci cu ceea ce ai. Așa vom realiza că avem mai multe și mai valoroase lucruri decât ceea ce facem cu ele, că de cele mai multe ori ne dorim lucruri mai valoroase decât rezultatele acțiunilor pe care le întreprindem prin intermediul lor. Și asta nu ar fi o problemă chiar atât de gravă, dacă s-ar rezuma doar la atât, dar problema reală – ca să ajungem cu adevărat în miezul problemei – nu se află nici în lucruri, care sunt rezultatele acțiunilor, și nici măcar în acțiuni. Căci și acțiunile sunt la rândul lor efecte – efecte ale ființării. Și prin urmare problema reală nu e nici faptul că ne dorim lucruri mai valoroase decât ceea ce avem și nici că valoarea acestora depășește valoarea acțiunilor întreprinse cu ele, ci faptul că de fapt valoarea lucrurilor depășește valoarea ființei – și asta a devenit un lucru atât ușor de realizat...
         În aceste condiții, în care întreaga societate este ghidată de această … modă – căci nu putem vorbi de principii aici – în care valoarea indivizilor tinde spre zero, mai putem fi surprinși de faptul că comunicarea a devenit o problemă ? În condițiile în care, în realitate, singurul lucru care ne definește, care vorbește celorlalți despre noi și care ne aparține cu adevărat este cuvântul ? Ce ai putea comunica cu niște indivizi a căror valoare este mai mică decât a lucrurilor pe care le au și asta pentru simplul fapt că și-au canalizat energia spre a avea, spre a face pentru a avea și nu spre a fi. Într-o lume a lucrurilor nu ai ce face cu cuvântul. Asta nu înseamnă că cel ce îşi are cuvântul său - şi prin asta înţelegem un om integru cu o viziune proprie şi reală asupra vieţii - nu se poate integra într-un astfel de mediu sau că acest lucru ar putea fi un handicap în această direcţie, ci că pur şi simplu ar fi mai eficient să evite astfel de contacte sau ... dacă e să evităm non-acţiunea, din principiul că răul continuă să existe atâta timp cât oamenii buni întârzie să acţioneze, e necesară o intervenţie foarte precisă şi eficace, fără drept de apel. Asta pentru cei cu un bagaj de energie suficient. Eu unul prefer puterea exemplului, datorită principiului că nu poţi determina pe cineva să facă ceva ce nu vrea să facă. Sau, decât să te chinui să îndrepţi un om care creşte între oameni strâmbi, mai bine îl atragi între cei drepţi şi se va îndrepta singur. Dar asta presupune implicarea lui deliberată, lucru care este şi cheia reuşitei. Altfel, e pierdere de vreme.
 
;