marți, 29 noiembrie 2016 4 comentarii

După ce am ajuns să pot face orice, mi-am dat seama că, de fapt, nu pot face nimic, când vine vorba de lucrurile cu adevărat importante... (1)

După ce am ajuns să pot face orice, mi-am dat seama că, de fapt, nu pot face nimic, când vine vorba de lucrurile cu adevărat importante... 

Și totuși ...
La prima vedere, te încearcă un sentiment de tristețe, dar ... oare în fața unei realizări, nu ar trebui să fim cuprinși de fericire? Ei, da! Lucrurile nu sunt așa cum par - sunt mult mai frumoase. Și ... nu ele par, ci noi le dăm forma pe care o avem în noi, iar dacă noi avem lumină, le dăm și lor, dacă nu avem ... nu le dăm .... adică, tot le dăm, dar nu lumină, ci .... ce avem. Mereu avem ceva, cât suntem .... vii?! ... și chiar și după :)

Nu vă întristați prea repede, lucrurile devin clare, foarte clare, privite prin prisma neantului - fie el gol sau infinit, pentru că, de altfel, doar atunci îți dai seama ce ai de făcut cu adevărat, după ce ai ajuns să nu poți face nimic - și asta înseamnă că încă ești viu. Atâta timp cât poți face orice și din când în când ajungi la nimic, mergi mai departe .... adică nu, te apropii!
În esență, când vine vorba de lucrurile cu adevărat importante, nu e nimic de făcut. Ele sunt importante pentru noi pentru că ne dau șansa de a iubi - de a fi cu adevărat. Ceea ce facem are legătură cu rezultatul, dar când vine vorba de lucrurile cu adevărat importante ... nu e nimic de făcut ... e de iubit.
Să ajungi să nu mai reacționezi la „ispite” e un soi de virtute absolută. Asta nu înseamnă a nu oferi atunci când ți se cere, dar doar atunci, ci a nu încerca tu, după legile tale să influențezi universul celuilalt. Dacă e influență gratuită, e inutil și chiar păgubos. Sună zdruncinător, dar precis ca un bisturiu. Dacă-l vezi pe celălalt că se îndreaptă spre prăpastie, nu-l opri. Cine ești tu să te opui voinței lui? De unde știi tu că pe marginea prăpastiei nu-l așteaptă izbăvirea? Izbăvire de care l-ai lipsi oprindu-l. Vrei tu să-l înveți ceva? De ce ai face asta? Asta e mândria. Aaaa, vrea el să-l ajuți, asta-i altceva. În rest, totul e greșit, prin urmare păgubos de ambele părți.
Asta înseamnă, de fapt, a-l iubi pe celălat mai mult decât pe tine însuți.


sâmbătă, 5 noiembrie 2016 0 comentarii

Arhetipul luminii

Simt că-mi ies dintru această lume
Mi-a dispărut nevoia de apartenență
Nici măcar să cred, nu mai simt nevoia
La ce folos atâta forță, când poți să fii - și-atât. Doar o sclipire de prezență.

De lucruri nu mai am nevoie,
Să fac ceva? Posibil.
Dar doar așa, cum cade ploaia
Peste păduri, peste câmpii, peste îndrăgostiți.

Acum te-am înțeles, șireato!
Să ai, să faci, să știi
Să fii, să crezi, să vrei, să poți ...
Atâtea gratii ...
Toate dispar c-un simplu zâmbet.

vineri, 4 noiembrie 2016 0 comentarii

Desăvârșire

Atunci vei ști că ai ajuns să fii cu adevărat, când nu te mai leagă nimic. Nici măcar ziua de mâine. Nici măcar nu mai contează „dacă” sau „cum”. Dacă va exista ziua de mâine sau nu, e irelevant, chiar dacă pare egoist. Și totuși nu e. Căci devine irelevant dacă va mai fi mâine, atunci când știi că chiar dacă tu nu vei mai fi prin tine, vei rămâne prin cei care ți-au urmat, chiar și numai pentru câțiva pași. De-ar fi fost mai mult? Probabil c-ar fi fost prea mult. Simplitatea își este suficientă sieși.
Să fii victorios în toate nu e un obiectiv suprem. Dacă ar fi suprem te-ar transforma într-un tiran sau ai transforma viața într-un iad. A nu te teme de eșec însă ... asta e magnific. A nu te teme este „acasă”.
A fi perfect este inuman.
Nereușita, de regulă, e doar o stare de moment - la fel cu neputința - și în aceeași măsură o consecință. Nefericirea sau tristețea este o alegere, reacție la realitatea respectivă, fie vorba de succes sau eșec. Prin urmare poți la fel de simplu să te întristezi sau să te bucuri de același lucru. Dar cum spuneam mai demult, nefericirea are la bază faptul „că lucrurile nu sunt așa cum vrem noi”, adică o stare egoistă. Evident, dacă ne gândim că egoismul este de fapt o neputință de a avea o perspectivă mai înaltă, ajungem foarte ușor la concluzia că totul stă în capacitatea noastră de a ne raporta optim la o realitate pluridimensională. Un proverb oriental spunea că „dacă te chinui să faci un lucru, înseamnă că nu faci ceea ce trebuie.” Asta nu înseamnă neapărat că lucrul respectiv nu e bun, ci poate fi doar perspectiva sau modul de abordare greșite.
Când vine vorba de ceilalți, spre exemplu, nu poți cere cuiva să reacționeze așa cum vrei tu sau cum crezi tu. Nu-i poți cere să gândească într-un anume fel, să creadă ceea ce crezi tu, sau să simtă; de altfel nu poți cere nimic din ceea ce trece prin filtrul propriei personalități. Tot ceea ce poți face este doar să-i dai ocazia reflexiei și eventual să-i susții dezvoltarea spectrului de reflexie. Altfel e ca și cum i-ai cere unui daltonist să se bucure de verdele crud al ierbii.
 
;