vineri, 5 iulie 2013 1 comentarii

Ion Minulescu - De vorbă cu mine însumi

Vorbesc cu mine însumi, cum aş vorbi c-un frate
Întors rănit din lupta cu zilele de ieri,
Şi parcă tot nu-mi vine să cred că n-am dreptate -
Că El şi Eu nu suntem decât acelaşi frate,
Şi-aceeaşi rană-i doare pe ambii scutieri.

Armurile alt'dată pătate de rugină
Azi par mai sclipitoare decât oricând,
Iar spada,
Încrucişată-n luptă de-atâtea ori,
E plină
De sângele netrebnic al celor ce cad prada
Aceluiaşi proteic şi veşnic Torquemada.

Vorbesc cu mine însumi şi-mi zic:
- De ce mă minţi
De-atâţia ani de-a rândul că tu eşti cel mai mare
Din toţi îmblânzitorii cohortelor barbare,
Că-n gestul tău palpită străvechile altare,
Iar vasta catedrală, zidită de părinţi,
Cu-ntreaga-i melodramă de Dumnezeu şi sfinţi,
O poţi schimba-ntr-o clipă,
De nu ţi-ar fi ruşine
De bărbile lor albe,
De mine
Şi de tine?

Vorbesc cu mine însumi şi-mi zic:
- De-atâţia ani,
De când mă porţi spre-acelaşi sublim necunoscut,
De ce mă minţi cu-aceleaşi îndemnuri de temut
Şi-mi profanezi credinţa cu-acelaşi prefăcut
Surâs -
Citit pe buze de josnici curtezani?
De ce din armonia supremelor cântări
Azi nu se mai aude decât grozavul urlet
Al celor ce se-neacă în descărcări de tunet
Departe,-n cine ştie ce profunzimi de mări!...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Mă simt aşa de singur, c-aproape-mi este frică
Să mai vorbesc cu mine,
Şi-mi zic:
- Ascultă, frate,
Ascunde-ţi rana,
Uită c-ai fost rănit şi tu -
Tu, ce-ai strivit atâţia ce nu se mai ridică -
Te scutură de greul armurii-nsângerate;
Iar celui ce te-ntreabă de-ţi sunt sau nu-ţi sunt frate
Răspunde-i: "Nu".
vineri, 7 iunie 2013 0 comentarii

Simfonia surzilor (II)

       În momentul în care ai reușit să-l realizezi pe Unu, care ești tu însuți adunat laolaltă, un întreg fără cusur, independent și de sine stătător poți spune că ai înviat – în sensul cel mai uimitor de limpede și anume că ai căpătat Viață. Să nu uităm faptul că Iisus nu a reînviat, ci a înviat. Sincer să fiu, nu am întâlnit nicăieri această paradigmă, dar mi se pare un lucru grozav acest aspect. Ei, în momentul în care reușești să înviezi înseamnă că ai devenit Unul. Înseamnă că ai început să fii conștient de realitatea care te înconjoară și acționezi ca atare și prin urmare nu mai ești sclavul reacției față de ceea ce se întâmplă în jurul tău. De ce ? Pur și simplu pentru că nu mai ai timp de irosit și nici nu-ți mai permiți să fii scindat în o sută de bucăți după cum vor părinții, biserica, profesorii, șefii, prietenii, cunoscuții și necunoscuții. Ești tu cu tot ceea ce ești, cu drumul tău, cu țelurile, motivele și mijloacele tale. Restul e … factor neglijabil. Asta însă nu înseamnă că va trebui să devii un tip serios, preocupat, tăcut, indiferent sau îngâmfat. În fond nu ai realizat nimic extraordinar, ci doar ai făcut ceea ce era necesar și rezultatul e că ai devenit tu însuți. Normal că odată ajuns aici îți vei da seama că peste 80% dintre oameni nu au făcut asta și că ai ajuns să trăiești cam de unul singur, un fel de lup singuratic într-o societate dezaxată de pe sinele omului în favoarea unei realități false și lipsite de valoare sau de vreun sistem axiologic care să merite cu adevărat a fi luat în seamă.
       Și totuși, pentru a-ți putea susține independența e nevoie să-ți poți asigura existența concretă, deci ai nevoie de un loc care nu e în pustiu, departe de lume. Da, știu … toți cei care ajung să își dea seama că societatea urbană românească e putredă au tendința de a o abandona, de a se retrage în pădure, departe de încâlceala orașului post-modern și a-și trăi viața în tihnă până la adânci bătrâneți. Și câți n-ar face-o, dacă asta ar fi cu adevărat soluția … Însă dificultatea trăirii în urbea post-modernă nu vine de la încâlceala societății, ci de la faptul că te trezești că ești cam de unul singur în domeniul tău de interes. Ești de unul singur în clasă – și asta nu înseamnă că ești cel mai bun, dar e suficient să nu poți conlucra cu ceilalți – ești de unul singur acasă – chiar dacă, ai tăi au o părere bună despre tine și te susțin în ceea ce faci, dar tu știi că de fapt ei trăiesc într-o altă dimensiune și că în realitate nu te înțeleg și că poate nici nu te cunosc suficient – ești de unul singur la locul de muncă deși, ca și în celelalte cazuri, ar trebui să fiți o echipă în care fiecare ar trebui să își aducă aportul pentru mai-binele comun și asta nu se întâmplă în niciunul dintre cazuri. Nu se întâmplă pentru că suntem oameni diferiți și asta deocamdată este o deficiență, nu o calitate, pentru că fiecare își vede de treaba lui și nu-i pasă de celălalt.
       Aparent, citind cele de mai sus, riști să ai impresia că viața e tristă. Dar nu-i așa. Nu-i așa nu pentru că lucrurile ar fi bine așa cum sunt, ci pentru că dacă ai înviat cu adevărat, îți dai seama că, de fapt, acesta este locul ideal în care te-ai putea afla. În urmă cu câțiva ani am trăit o experiență reușită în afara țării într-o societate dezvoltată – cum ar spune unii. Însă deși am evoluat foarte bine și repede câștigând mai mulți bani decât puteam cheltui, m-am întors în țară. De ce ? Tocmai pentru că am realizat că pot mai mult și mai bine decât atât și că adevărata provocare nu e să te descurci într-o societate dezvoltată, ci să contribui la dezvoltarea uneia. Deci, revenind la oile noastre, viața nu e tristă într-o societate în curs de dezvoltare, ci seamănă mai mult a aventură. Evident o aventură reușită nu e cea de unul singur și atunci începi să mai cauți Unul și apoi … după cum își număra Dumnezeu poporul, vor începe să se adune câte Unul. Și de-abia de-atunci începe adevărata distracție. Distracția din-afară.
       Distracția din-lăuntru … asta e o … asta e o … alchimie metafizică. Aceasta e partea care îmi place cel mai mult. După ce ai înviat, găsirea acelui Unu în contopire cu care să reușești obținerea aliajului metafizic, devine țelul suprem. Subliniez aliaj, aici vorbim de metale/nemetale, de topire, de alchimie. Nu de dragoste, nu de iubire – regret denaturarea acestor concepte, dar astfel stând lucrurile, nu mă pot folosi de ele în această direcție. Așadar, Unul fiind, rostul Celuilalt nu este de a umple golul din tine – pentru că nu mai ai nici un gol, ești Unul ! -  singurătatea din tine nu mai există, pentru că s-a transformat în solitudine, iar asta e altceva. Celălalt nu-ți va regla nivelul hormonal, pentru că nu mai ești de mult sub jugul acestor instincte. În aceste condiții, Celălalt va fi reprezentat de nemetalul/metalul în aliaj cu care va lua naștere un nou Unu, cel de-al treilea, care va fi mai mult decât cumulul calităților celor doi. Am menționat doar calitățile, nu și defectele. De ce ? Pentru că realizarea aliajului e precedată de catharsis, de topirea fiecăruia separat la temperaturi suficient de înalte cât să elimine impuritățile care mai există. Abia apoi, abia apoi se poate realiza în condiții ideale topirea împreună din care să rezulte. Spuneam de asemenea, mai mult decât cumulul proprietăților, pentru că nu este vorba de un amestec în care se adaugă ceea ce este fiecare și se adună toate acestea laolaltă. Nu. E vorba de o alchimie în care calitățile se efectează între ele. Tehnic vorbind este exact diferența dintre x + y = a (unu cu încă unu rezultă doi oameni diferiți) și x * y = b unde întotdeauna b va fi mai mare decât a. Și mai realistă ar fi ecuația de tipul (x + y) / 2 = a1,2 și unde a1 și  a2 vor fi normalizați de regulă deficitar și  respectiv (x * y) / 2 = b1,2 unde b1 și  b2  vor cunoaște o creștere exponențială. Spre exemplu (4 + 5) / 2 = 4,5 respectiv (4 * 5) / 2 = 10 e diferența dintre amestec și aliaj > fiecare factor în parte și dublul cumulului sau al mediei dintre factori.    
sâmbătă, 4 mai 2013 0 comentarii

Simfonia surzilor - revizuit & adăugit*

       E atâta de multă tristețe și răutate și răceală și-i o ceață sură că îmi vine să râd. Îmi vine să adaug „serios !” dar mulți au impresia că seriozitatea-i tristă așa că ... mai caut. (...) Adevărat vă spun, e de-a dreptul comic ce se întâmplă în jurul meu. Ce-i drept nu doar în jur, ci chiar și în sinea mea e un soi de chaos, dar avantajul e că în ceea ce mă privește mi-am cam găsit ac de cojoc. Cum poți zâmbi când vezi ce lucruri ne-bune se întâmplă în jur ?! hmmm .... cunosc pe cineva, o persoană din categoria „una la un milion”, care m-a învățat, fără să vrea, sau mai bine spus, de la care am învățat cum: cu seninătate ! Amu nu-s io chiar așa senin, dar asta mai mult pentru că nu m-am învățat să fiu, după cum de altfel li se întâmplă tuturor - suntem ceea ce ne-am învățat să fim ... da ... noi sau cei care au avut asupră-ne putere de convingere. Am avut zilele astea ceva vreme de ... veghe. Și mi-am spus ... ai ce le face ?! sincer ... ? n-ai ! și atunci de ce să empatizezi cu ei ? Viața-i scurtă, prea scurtă .... muult prea scurtă să-ți bați capul cu lucrurile care nu sunt așa cum ar trebui să fie. Deci, rămân la vorba mea: decât să fi supărat că nu ai ceea ce nu ai, mai bine să te bucuri de ceea ce ai.  Și mai e ceva - ai grijă lângă cine te așezi la masă. Sunt foarte puțini oamenii lângă care merită să stai, darămite să te așezi - nu mai adaug că și la masă ... ! Tocmai de aceea, continuă să mergi, să cauți, să faci, să cunoști și să-ți ascuți simțurile pentru a-i găsi și recunoaște cât mai repede pe aceia lângă care merită să poposești. 
       E o senzație care parcă nu-i de pe lumea asta - și nici nu-i, că lumea asta-i cam zăhăită de felul ei - când te privești ochi în ochi cu o persoană senină. E așa ... ca o zi de primăvară. Și dacă te cunoști cât de cât unul cu celălalt, te saluți - mai mult din reflex - și nu-i nevoie să spui nimic. Colțurile gurii se depărează și ochii se deschid câte puțin și clipa rămâne suspendată. E ceva de neprețuit, cam ca viața în sine. Ca viața ... mă rog, știți voi ... acele momente în care simți cu adevărat că trăiești. La unii mai rare, la alții și mai rare. Oare cum ar fi să trăiești cu adevărat o lună ? sau un an ?! și nu mă gândesc doar la ceea ce simți, faci, realizezi - chiar dacă vor fi lucruri fenomenale, fără doar și poate - dar mă gândesc cu emoție la ce efect poate să aibă asta asupra „mediului înconjurător”. Trebuie să fie ceva miraculos. E drept, cere exercițiu ... mult exercițiu ... mai ales dacă nu ești învățat. Și după ce te înveți s-ar putea să vină perioade care să te scoată de pe șine și apoi să uiți - lucru care ni se întâmplă destul de des în cele mai elementare dimensiuni ale existenței. Dar dacă găsești pe cineva cu care să poți crea o zi de primăvară din priviri e o minune. Nu am spus că e minunat pentru că minunat vei fi tu, când vei realiza asta. Evident, până la miracol mai este, pentru că miracolul presupune împlinire, e ca florile primăvara. De când începe a căpăta viață natura, spunem că e primăvară, de când încolțește sămânța. Apoi când înverzesc câmpiile și dealurile, deja toată lumea chicotește de bucurie. Și totuși, doar florile sunt cele care sunt semnul împlinirii, semn că cele ce sunt vor continua să fie, că miracolul s-a împlinit. La fel și viața ... încolțește, înfrunzește pe ici, pe colo câte-o minune de frunză, dar când apare prima floare ăla-i miracolul împlinit. Asta înseamnă că te-ai așezat lângă cine te completează căci în fond așa se naște miracolul și asta înseamnă împlinire -  ca în filosofia orientală: Tao a născut pe Unu; Unu a născut pe Doi; Doi a născut pe Trei; Trei naşte cele zece mii de fiinţe şi lucruri. Până la urmă miracolul este câștigarea dimensiunii transcendentale, a metafizicului. Și dacă te uiți cu băgare de seamă totul pleacă de la realizarea lui Unu. Până acolo totu-i haos, gloată, turmă, dar când apare Unu asta înseamnă că lucrurile încep să capete sens și minunile să apară. Când Unu va reuși crearea lui Doi acolo deja e miracolul, e împlinirea, iar Trei va fi ca un fel de consecință sau ca să nu simplificăm lucrurile o certificare, desăvârșirea lui Unu și a lui Doi unul prin celălalt, care mai apoi se vor confunda cu Absolutul - devenind generator și condiție a tot ceea ce există.
       Ei, dar asta-i deja filosofie, vor spune unii. Hm .... dar ceea ce trăiesc cei care vor spune asta, să fie aceea Viață ?!
       ***
       Cineva îmi spunea, bine dar lucrurile acestea nu sunt la îndemâna oricui. Pe de o parte e adevărat, întrucât dacă ar fi la îndemână le-ar face oricine. Dar nici departe nu sunt. Aceste aspecte legate de dimensiunile existenţei sunt similare cu politica în perioada lui Platon - Grecia antică. Nu există o şcoală care să te înveţe cum se face, dar totuşi o poate face oricine indiferent de studii, neam, avere etc. după cum oricine poate face diferenţa dintre bine şi rău.
       Revenind la realizarea lui Unu. Perioada de maximă eficienţă pare a fi cuprinsă între 19-28 până pe la 35 ani. De ce ? E nevoie de conştienţă şi lucru cu sinele. Evident, poate începe şi mai devreme în funcţie de nivelul de cultură al celui în cauză. Cei din domeniul educațional uman şi artistic sunt mai avantajaţi în această direcţie datorită faptului că sunt somaţi să sondeze "sensul" , domeniile de studiu fiind centrate pe OM, iar nu pe cele din preajma lui - respectiv cele de folos. Cu toate acestea, foarte puţini reuşesc şi asta din motive foarte simple:
          - în primul rând mulţi aleg greşit domeniul de studii superioare, pe criterii ce pot fi situate undeva prin Evul Mediu - dorinţa părinţilor, sfatul profesorilor, moda vremii, salariul ulterior - nicidecum conform propriilor dorinţe, respectiv aptitudini şi nevoi.
             Căci în definitiv, de ce mergem la facultate (școală) ? 
                           - pentru că şi ceilalţi colegi şi prieteni merg ?
                           - pentru a ne bucura de aşa-zisa viaţă de student ?
                           - pentru a avea o diplomă şi ulterior un loc de muncă ?
                           - pentru că aşa spune lumea că e bine ?
       Sau pentru a cunoaşte mai multe despre ceea ce ne place să facem ?!
       Cu ceva vreme în urmă obişnuiam să îmi întreb colegii mai tineri, încă de când erau în primul an de studii, ce vor să facă la lucrarea de licenţă, iar ei se uitau cu nedumerire la mine, ca şi cum nu ar fi avut de unde şti răspunsul pe care sperau să îl afle la începutul ultimului an de studiu. Totuşi, facultatea este "calea către" ... către ce ? Dacă nu ai dinainte un scop, pe care să-l împlineşti prin lucrarea de licenţă, în primul rând nu vei înţelege rostul materiilor pe care le vei învăţa, iar mai apoi, la sfârşitul ciclului de studii nu te vei alege decât cu o diplomă şi un număr relativ de cunoştinţe despre ... mai multe.

         - în al doilea rând foarte puţini profesori sunt preocupaţi ca studenţii să conştientizeze importanţa materiei pe care o predau. Şi când spun importanţa mă refer pur şi simplu la ce foloase îi aduce studentului cunoaşterea respectivei materii. În lipsa acestui argument studentul va răspunde după plac sau interes în funcţie de propriile concepţii şi de calităţile dascălului. Dau un exemplu din domeniul meu de expertiză - muzica: foarte mulţi studenţi au reticenţe cu privire la Armonie. Ciudat lucru, întrucât armonia este esenţa, fundamentul şi scopul muzicii. Dacă studenţii care învaţă despre muzică nu pricep legile armoniei, atunci ce ştiu ei despre muzică ?!

         - în  al treilea rând intervine gloata şi odată cu ea uitarea şi deraierea. Întrucât sunt puţine cursuri individuale, facem parte din mulţime - de unde şi conceptul de învăţământ "de masă". Dacă luăm lucrurile ad litteram - şi nici nu le putem lua altfel - la sfâşitul unui astfel de ciclu educaţional vei fi pregătit (cât de pregătit depinde doar de tine) să faci parte din masă și să îți practici meseria respectivă. Asta nu înseamnă şi că o vei face bine - din păcate. Până acolo însă intervin o serie de factori conturbatori - sau disturbatori. Dacă ai avut şansa de a face parte dintr-o clasă foarte bine pregătită şi cu colegi silitori vei fi nevoit să înveţi mai susţinut şi să descoperi lucruri care s-ar putea să depăşească programa de masă. Dacă nu, ai toate şansele să nu ajungi nici măcar la nivelul de începător. Culmea este că în ambele cazuri vei primi aceeaşi diplomă. Dar adevărul este doar unul şi ţine de tine să afli şi să îţi stabileşti nivelul "de atins" - real. Realistic vorbind, când spunem masă, gloată, turmă etc. vedem inter-realționare în grup. Ideal ar fi fost să pot vorbi despre spiritul de echipă, dar după cum știm cu toții, acest concept este mai plauzibil în vestul Europei - pentru noi rămânând la stadiul „de atins”. Așadar modelul de relaționare în cadrul unui grup este de obicei degenerativ. Nu te va chema nimeni să înveți sau să citești o carte nouă, ci din contră, te va chema la o petrecere sau într-un club nou. În cel mai bun caz, în interiorul clasei va apărea un grup mic care va trage în sus și care te va putea antrena și pe tine în această direcție. Așa că, dacă nu știi de ce mergi la școală și nici nu te grăbești să afli, s-ar putea să nu mai fie nevoie să o faci - ca să nu intri în depresie, nu de alta.
Și uite așa te trezești absolvent, cu diploma în mână, că de fapt tu nu știi prea multe despre ceea ce ai învățat în cei 3-4 ani de studii „superioare”, ca să nu mai vorbesc de sondarea esențialului în domeniul respectiv și de aducerea unei contribuții proprii la dezvoltarea unei ramuri din cadrul respectivului domeniu.
Unii ar fi tentați să spună: .... trist .... Dar mă întreb, de ce trist ?! I-a obligat cineva să facă asta sau astfel ?! Nu. Asta au vrut să facă ?! - unii vor zice că nu, dar nu cred că au dovezi clare - Evident că nu asta au vrut, dar până la urmă asta au făcut - mai nimic. Așadar, nu e trist, e ... aproape cutremurător. Și să nu uităm, aici nu vorbim despre iarba care se usucă toamna, ci de vieți omenești care nu că se pierd, ci efectiv se malformează și sunt pe cale să transmită asta mai departe.
     Așadar, iată de ce e foarte important să îți alegi cu grijă oamenii lângă care te așezi la masă, căci mâncarea lor te poate otrăvi chiar dacă e mai gustoasă. Ori scopul principal al mâncării este să servească drept hrană bună pentru trup, nu plăcută pentru simțuri. Căci hrănim trupul pentru vigoare care mai apoi ajunge la minte pentru virtute, iar nu simțurile pentru poftă, care în minte se transformă în plăcere și apoi vai peste vai.
      
 
;