Labuntur Anni - Radu Gyr

Aşa trec în fuga lor, Radule, Radule, anii,
ca ieri culegeam tot văzduhul pe spade fierbinţi
şi iată-ne azi, potoliţi întru răni şi strădanii,
uncheşi înţelepţi, pe obraji cu surâsuri cuminţi.
 
Ca ieri, muşcam lacomi din lume ca dintr-o gutuie,
ca ieri, ascundeam curcubeie sub şepci de şcolari;
iar azi măsurăm tot egal şi ce e şi ce nu e,
căci zborul şi praful le-am pus pe acelaşi cântar.
 
De mult am închis şi suspinul şi lacrima-n ladă,
de mult, nu mai frângem genunchi pe câte s-au dus,
iar dacă-n ferestre mai vin umbre vechi să ne vadă,
ne află zâmbind, împăcaţi în solemnul apus.
 
Azi nu ne mândrim cu victorii cândva adunate,
ci doar cu durerea în care am fiert şi-am şezut.
Şi dacă azi, inima noastră se-mpacă-ntru toate,
e numai că ştim, că vieţii i-am dat tot ce a vrut.
 
Nimic n-am oprit pentru noi din prea dulcea risipă:
ne-am dat, cum din prag  dam colindelor mere şi nuci.
Plutind străvezii şi albaştri ca fumul de pipă
ne înălţăm potoliţi, peste noi cei de atunci.
 
Iar azi, de-nţelegem ce ieri n-am putut înţelege,
iertând tot ce ieri n-a ştiut să ne ierte pe noi,
adânc mulţumim şi cununii de roze pribege
şi cheagului negru de sânge, rămas printre foi.
 
Ah, cât e de bine să uiţi şi răni vechi şi strădanii,
unchieşi înţelepţi, altădată atât de fierbinţi,
aşa trec în fuga lor, Radule, Radule, anii
şi-i bine să strângem pe buze surâsuri cuminţi.

Voi n-ați fost cu noi în celule - Radu Gyr

Voi n-ați fost cu noi în celule
sa știți ce e viața de bezne,
sub ghiare de fiară, cu guri nesătule,
voi nu știți ce-i omul când prinde să urle,
strivit de cătușe la glezne.
 
Voi n-ați plâns în palme, fierbinte,
străpunși de cuțitul trădării.
Sub cer fără stele, în drum spre morminte,
voi n-ați dus povara durerilor sfinte
spre slava si binele țării.
 
În cântec cu noi laolaltă
trecând printre umbre pereții,
voi n-ați cunoscut frumusețea înaltă
cum dorul irumpe, cum inima saltă
gonind dupa harfele vietii.
 
Ce-i munca de brațe plăpânde,
ce-i jugul, ce-i rânjet de monstru,
cum scârțâie osul când frigul pătrunde,
ce-i foamea, ce-i setea, voi n-aveți de unde
să spuneți aproapelui vostru.
 
Voi nu știți în crunta-nchisoare
cum minte speranța și visul,
când ușile grele se-nchid în zăvoare,
și-n teama de groaznica lui încleștare
pe sine se vinde invinsul.
 
Ați stat la ospețe-ncărcate
gonind după fast și orgoliu,
nici milă de noi si nici dor, nici dreptate,
nici candel-aprinsa și nici libertate,
doar ghimpii imensului doliu.
 
Asa sunteți toți cei ce credeți
că pumnul e singura faimă.
Fățarnici la cuget, pe-alături ne treceți,
când noi cu obrajii ca pământul de vineți,
gustam din osândă și spaimă.
 
Când porțile sparge-se-or toate
și morții vor prinde să urle,
când lanțuri și ziduri cădea-vor sfărmate,
voi nu știți ce-nseamnă-nvierea din moarte,
căci n-ați fost cu noi în celule.

Identitate - Radu Gyr

Eşti, Doamne bun, eu pământean şi rău!
În dragoste nu-Ţi seamăn nici în milă,
dar după răni, sunt chip din chipul Tău,
de par dospit din cer, nu din argilă.
 
Nu Ţi-am râvnit nici razele subţiri,
nici tălpile străpunse de piroane,
dar Tu mă faci părtaş în răstigniri
să-Ţi tot îngân osânda la icoane.
 
Sfinţit de cruci pe care nu le-am vrut
şi de-nvieri pe care nu le-aş cere,
nu ştiu, Tu te cobori la mine-n lut,
sau eu mă urc spre raiul Tău, bând fiere?
 
Cu necerșită slavă Tu mă încarci
şi-n cuie când sfinţenia mă frânge,
oftând mă uit la rănile prea largi
şi-Ţi cresc alături, sânge după sânge.

Crezul - Radu Gyr

Puneți-mi lanțuri și cătușe
să sune scrâșnetul hain
si mii de lacate la uşe,
eu tot ceea ce-am fost rămân.
 
Surpați asupră-mi munți și ape
puteți chiar să mă spânzurați.
Cu grele, negre târnăcoape,
credința nu mi-o sfărâmați.
 
Târâți-mă de vreți sub șanțuri
și îngropați-mi trupul stins.
Eu sorb ca Făt-Frumos, din lanțuri
puteri adânci de neînvins.
 
Puteți să năpustiți tot iadul
ca sa mă frângă până-n miez.
Eu stau în viscole ca bradul
și tare, tare ca un crez.

Antiteze - Radu Gyr

 N-ai dezmierda, de n-ai şti să blestemi;
surâd numai acei care suspină.
Azi n-ai zâmbi, de n-ar fi fost să gemi,
de n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.
 
Şi dacă singur rana nu-ţi legai,
cu mâna ta n-ai unge răni străine.
N-ai jindui după un colţ de rai,
de n-ai purta un strop de iad în tine.
 
Căci nu te-nalți în slăvi până nu cazi
cu fruntea grea, în pulberea amară.
Și dacă-nvii în cântecul de azi,
e c-ai murit în lacrima de-aseară.

Îndemn la luptă - Radu Gyr

 
Nu dor nici luptele pierdute,
nici rănile din piept nu dor,
cum dor acele brațe slute
care să lupte nu mai vor.
 
Când inima în piept îți cântă
ce-nseamnă-n luptă-un braț răpus?
Ce-ți pasă-n colb de-o spadă frântă
când te ridici c-un steag mai sus?
 
Înfrânt nu ești atunci când sângeri,
nici ochii când în lacrimi ți-s.
Adevăratele înfrângeri
sunt renunțările la vis.

Metanie - Radu Gyr

Doamne, fă din suferință
pod de aur, pod înalt,
Și din lacrimă, velință,
ca pe-un pat adânc și cald.

Din lovirile nedrepte,
faguri facă-se și vin.
Din înfrângeri, scări și trepte;
din căderi, urcuș alpin.

Din otrava pusă-n cană,
fă miresme ce nu pier.
Și din fiecare rană,
o cădelniță spre cer.

Și din orișice dezastru
sau crepuscul stins în piept,
Doamne, fă lăstun albastru
și dă zâmbet înțelept.

Balada trecerii prin spini - George Țărnea

Nu am ce să-ţi mai cer,
După cât te-ai schimbat
Sub alt colţ de cer
Alte clopote bat…
Suntem doar doi străini
Care nu-şi mai vorbesc
Printre atâţia spini
Cum să-ţi spun ‘te iubesc’ ?
Cum să-ţi spun ‘te iubesc’ ?

Ţie ţi-a trecut iubirea,
Mie mi-a trecut uimirea,
Ţie ţi-a rămas lumina,
Mie lacrima şi vina…

Nu am ce să mai fac,
Prea departe te-ai dus…
Şi îmi vine să tac
După ce ai apus…
Suntem doar doi străini
Care nu-şi mai vorbesc
Printre atâţia spini
Cum să-ţi spun ‘te iubesc’ ?
Cum să-ţi spun ‘te iubesc’ ?

Reflex 111 - George Ţărnea, „Exerciții de iubire”

Iubito, câtă lume între noi!

Numărători de ploi, din doi în doi,
Şi, dintr-un ochi de dor, necunoscut,
Câte zăpezi pe buze ne-au crescut!
Ascultă-mă şi lasă-mă să strig…
Mi-e frică de-ntâmplare şi de frig
Şi nu mai vreau să ştiu, pân-la sfârşit,
Cine-a iubit frumos, cine-a greşit,
Cine-a făcut spre noapte primul pas,
Cine-a plecat din joc, cine-a rămas,
Cine şi-a smuls pereţii, rând pe rând,
Cine s-a-ntors mereu cu ziua-n gând,
Cine-a pierdut şi cine-a câştigat –
De toate-nlănţuit sau dezlegat…
Când am să uit cum sună glasul tău,
Decât tăcerea, ce-mi va fi mai rău…
Şi cum să pot sub stele înnopta,
Când nu mai simt ce-nseamnă umbra ta?
Numărători de ploi, din doi în doi,
Iubito, câtă lume între noi!...

Reflex 94 - George Ţărnea, „Exerciții de iubire”

Întrebă-mă şi-am să-ţi răspund, cât pot

De-adevărat, de tandru şi de tot
Despre cum stăm noi doi, de-o vară doar
Pe-acelaşi paralitic balansoar,
Exasperaţi de dor şi de serbări,
Dar evităm să punem întrebări,
De parcă, mulţumiţi cu cât avem
Uităm, încet, ce-am fi putut să vrem.

Reflex 36 - George Ţărnea, „Exerciții de iubire”

Frământ în palme cântătoru-ţi lut

Până ating un sunet absolut
Şi-abia atunci, pot spune că te ştiu
Eliberată dintr-un somn pustiu,
Ca să-nflorească toată carnea ta,
De parcă şi tăcerea ar cânta.

Reflex 32 - George Ţărnea, „Exerciții de iubire”

Sunt mai aproape palmele de cer,

De-aceea-n locul nostru, ele cer
Şi pâine, şi iubire, şi iertări,
Apropiind, cu grijă, depărtări,
Pe câtă vreme tălpile primesc,
De la-nceput, blestemul pământesc
Care, cu vremea, se preface-n scrum
Şi-n pulbere prădalnică, de drum.

Reflex 29 - George Ţărnea, „Exerciții de iubire”

Însângerează soarele, în zori,

Broboanele de rouă de pe flori,
Apoi le soarbe-ncet, dintr-un sărut,
Şi le strămută-n norul absolut,
Din care se desprinde, mai apoi,
Lichidul trup al desfrânatei ploi,
Să intre până-n seară sub pământ..
Şi, dacă toate sunt aşa cum sunt,
Desigur, peste noapte, nunta lor
Va naşte, în tăcere, un izvor.

Reflex 9 - George Ţărnea „Exerciții de iubire”

Numai să vrei şi poţi înveşmânta

Întregul meu pustiu, cu iarba ta,
Pe care, mai apoi, s-o pot cosi,
De cum se face, peste gânduri, zi...
De cum se face, peste viaţă, cald...
Şi-mi dă târcoale dorul să mă scald
În roua ierbii tale sidefii,
Numai să vrei, să afli şi să vii.

Dor - a.n.

Cum pot opri neascultătoare lacrimi
Când ele doar cu ochii și-au vorbit
Să își croiască drum pe-obrajii calzi
Născute dintr-un dor neobosit

Iar dorul din tremurătorul suflet
El niciodată n-o să sece-n mine
De-aceea poate că, lacrima are
Izvorul tainic ce i se cuvine

Dar te aștept
Grădina mi-e deschisă
Iubirea are mii de flori în mine
Și din adânc curg lacrimi să le ude
Și din adânc ... mi-e-așa de dor de tine! ...
C-am învățat ce-nseamnă să spun cuvântul Amândoi 

Căci tu ești frunza ce întregește al meu trifoi cu patru foi.

Scrisoare de mulțumire - a.n.

Această carte, tragic de târzie
Ar fi rămas nescrisă
De nu se întâmpla să-mi intri-n poezie
Și să-mi rămâi acolo, numai tu.

Îți mulțumesc deci, lacrimă a mării
Pe agonia unui trandafir
Că ai răspuns, fără să știi, chemării
De-a-mi răscoli nisipul fir cu fir.

Îți mulțumesc că m-ai făcut să sufăr
Și să mă bucur astfel că sunt viu
Și port în carne semne ca-ntr-un cufăr
Dinspre văzduhul verii străveziu

Îți mulțumesc mai mult decât se poate
Cuprinde cu măsura din cuvânt
Că-n timpul scurt, le-am regăsit pe toate
Câte credeam că s-au pierdut în vânt.

Revoltător de tânără-n venire,
Ucigător de sinceră, plecând
Rămâi, minunea mea întru uimire
La care nu visam s-ajung nicicând!

Rămâi, mireasa mea de lângă noapte
Rămâi, minunea mea de lângă cer
Iar pentru gustul tău de piersici coapte
Rămas de tot al meu ... iertare-ți cer.