Viziune asupra misterului

Necunoscutul există în toate dimensiunile existenței. Nu pentru că el ar întrece capacitățile cunoașterii de a-l cuprinde, ci pentru că asemeni ei, este infinit. Cel mai frecvent ne folosim de el pentru a ne adăpa setea de cunoaștere a lucrurilor din afară. În domeniul științei, spre exemplu. În artă, pe de altă parte, creatorul îl sădește așteptând „interpretul” să-l scoată la iveală. Dar cea mai înaltă treaptă de existență a misterului se află în noi înșine. Nu mă refer la anacronicele întrebări „cine sunt eu”, „care-i rostul existenței”, „cine-i celălat” deși se pare că în aceste vremuri sunt cele mai frecvente „mistere” care scot la iveală cele mai înalte energii. Nu că ar atinge o altitudine considerabilă, dar așa stau lucrurile momentan.
După îndelungi și adânci zbuciumări printre ale existenței piscuri și abisuri, misterul care rămâne uluitor nu se înscrie în dimensiunea potențialului existențial, ci din contră. Cu alte cuvinte, de la un nivel în sus al percepției realității știm că totul, absolut totul este posibil. Și atunci? unde mai e misterul? Unii vor spune că pendulează între prozaicele întrebări: cine, unde, când și cum.
Dar asta-i irelevant!
Cochetam în vremuri mai îndepărtate cu o completare personală la teoria relativității a lui Einstein, care fără să-și fi propus asta include prozaicele întrebări de mai sus. Căci spunea el, „totul este relativ” - iar eu am răspuns, cca 100 de ani mai târziu: „inclusiv faptul că totul este relativ!”.
Revenind acum la acea completare constat cu emoție: „gândire de artist, ce să-i faci?” sau pentru cei care înțeleg: „Ardelean în adevăratul sens al cuvântului!”(ca să înţelegeţi mai uşor, vorbim despre o lipsă a conştiinţei imposibilului). În termenii relativităţii, completarea face teoria să se clatine, negând-o cu propriile-i argumente. Așa se naște uluitoarea formă a „misterului cu adevărat misterios” - prin implicarea negației: Ce NU poate fi/deveni?! (acel lucru, spațiu, timp, ființă).
Se spune că cunoașterea capătă precizia și eficiența maximă în prezența neantului - „nu ne dăm seama de valoarea unui lucru decât atunci când nu-l mai avem” - și totuși nimic nu se schimbă - ăsta da mister!
Știm totul despre ceea ce ne înconjoară și totuși suntem mai departe de perfecțiune ca acum 2000 de ani. În concluzie, ne uităm în direcția greșită. Cum așa?
Simplu, urmărim misterele din afara noastră, câtă vreme cel mai fascinant mister este chiar în noi, în devenirea a ceea ce putem fi. Și încă nu am zis nimic nou, căci uluitor nu este ceea ce putem fi - atâta timp cât putem fi orice - ci ... ce NU?! Evident nu în sens negativ, căci rezultatul ar fi exact ceea ce suntem, ci ce anume este imposibil?! Asta e ... mai mult decât trascendent.
Și atunci misterios nu mai este „dacă, cine, unde, când și cum” căci toate acestea sunt posibile, dar rămâne întrebarea: „și apoi?!”

Ăsta-i adevăratul mister!

După ce am ajuns să pot face orice, mi-am dat seama că, de fapt, nu pot face nimic, când vine vorba de lucrurile cu adevărat importante... (1) revizuit

După ce am ajuns să pot face orice, mi-am dat seama că, de fapt, nu pot face nimic, când vine vorba de lucrurile cu adevărat importante... (2)

Și totuși ...

La prima vedere, te încearcă un sentiment de tristețe, dar ... oare în fața unei realizări, nu ar trebui să fim cuprinși de fericire? Ei, da! Lucrurile nu sunt așa cum par - sunt mult mai frumoase. Și ... nu ele par, ci noi le dăm forma pe care o avem în noi, iar dacă noi avem lumină, le dăm și lor, dacă nu avem ... nu le dăm .... adică, tot le dăm, dar nu lumină, ci .... ce avem. Mereu avem ceva, cât suntem .... vii?! ... și chiar și după :)

Nu vă întristați prea repede, lucrurile devin clare, foarte clare, privite prin prisma neantului - fie el gol sau infinit, pentru că, de altfel, doar atunci îți dai seama ce ai de făcut cu adevărat, după ce ai ajuns să nu poți face nimic - și asta înseamnă că încă ești viu. Cu alte cuvinte, un „prieten” de-al meu spunea: „E foarte simplu: nu poți vedea bine decât cu inima. Esențialul e invizibil pentru ochi.” Ce să zic ... Genial, de altfel! Atâta timp cât poți face orice și din când în când ajungi la nimic, mergi mai departe .... adică nu, te apropii!
În esență, când vine vorba de lucrurile cu adevărat importante, nu e nimic de făcut. Ele sunt importante pentru noi pentru că ne dau șansa de a iubi - de a fi cu adevărat. Îmi cer scuze că folosesc „lucrurile” atunci când vorbesc despre oameni, căci ei sunt cei mai importanți în viața noastră, restul sunt detalii. 
Să ajungi să nu mai reacționezi la „ispite” e un soi de virtute absolută. Asta nu înseamnă a nu oferi atunci când ți se cere, dar doar atunci, ci a nu încerca tu, după legile tale să influențezi universul celuilalt. Dacă e influență gratuită, e inutil și chiar păgubos. Sună zdruncinător, dar precis ca un bisturiu. Dacă-l vezi pe celălalt că se îndreaptă spre prăpastie, nu-l opri. Cine ești tu să te opui voinței lui? De unde știi tu că pe marginea prăpastiei nu-l așteaptă izbăvirea? Izbăvire de care l-ai lipsi oprindu-l. Vrei tu să-l înveți ceva? De ce ai face asta? Asta e mândria. Aaaa, vrea el să-l ajuți, asta-i altceva, asta presupune invitație din partea celuilalt, presupune conștientizarea din partea lui a unei stări deficiente și – lucrul cel mai important în această ecuație – voința de a se îmbunătăți. La acestea se adaugă exprimarea vădită a unei neputințe ce poate fi restaurate prin implicarea ta, solicitată explicit. Evident că acest complex situațional este baza succesului, iar în lipsa lui totul va fi un chin inutil sortit eșecului și prin urmare păgubos de ambele părți.

Și atunci, ceea ce facem are legătură cu rezultatul, dar când vine vorba de lucrurile cu adevărat importante, adică de oameni ... nu e nimic de făcut ... e de iubit. Căci realmente oamenilor nu ai ce le face! Unica şi suprema modalitate de a relaţiona cu ei este iubirea. Punct! Să îi iubeşti exact aşa cum sunt, naivi, nesiguri, răutăcioși, urâţi, nehotărâţi etc. Și atât! Da, știu, e la limita imposibilului dar e ... Numinos!

Asta înseamnă, de fapt, a-l iubi pe celălat mai mult decât pe tine însuți și anume, a nu-i tulbura existența cu mândria ta, a nu-l deranja cu prezența ta,  a nu te crede superior lui, într-un cuvânt, a nu te băga în viața lui, dacă nu ți-o cere. E ceva metafizic aici, recunosc şi în acelaşi timp uluitor. Evident, nimic nou, căci călugării tocmai asta fac, ei nu vin printre oameni să le spună sau să le facă – căci dacă ar face-o, cu siguranţă ar fi izgoniţi – ci stau acolo în taină, şi îşi trăiesc viaţa în adevărata ei lumină. Dacă ai nevoie de ei, mergi acolo şi cu acordul lor vei primi ceea ce cauţi/ai nevoie, dacă nu ei sunt fericiţi deopotrivă, căci lumina e înlăuntrul lor şi nu depinde, respectiv nici nu poate fi influenţată din exterior

.

Martha Medeiros - Moare câte puțin cine ...

Cine se transformă în sclavul obișnuinței
urmând, în fiecare zi, aceleași traiectorii
cine nu-și schimbă stilul
cine nu riscă
cine nu are curajul să schimbe culorile hainelor
cine nu vorbește cu oamenii pe care nu-i cunoaște
moare câte puțin.

Cine își face din televiziune un mentor
moare câte puțin.

Cine evită pasiunea
cine preferă negrul pe alb
și punctele pe “i” în locul unui vârtej de emoții,
– acele emoții care eliberează strălucirile din priviri,
surâsul din oftat și sentimentele din inimi –
moare câte puțin.

Cine nu pleacă atunci când este nefericit cu ceea ce face
cine nu riscă certul pentru incert
pentru a-și îndeplini un vis ce-l ține treaz
cine nu renunță, măcar o dată în viață,
la a primi sfaturi înainte de porni la drum
moare câte puțin.

Cine nu călătorește
cine nu citește
cine nu ascultă muzică
cine nu caută harul din el însuși
moare câte puțin.

Cine-și distruge dragostea de sine
cine nu-și permite să se lase ajutat
cine-și petrece zilele plângându-și de milă
și de ploaia care nu mai încetează
moare câte puțin.

Cine abandonează un proiect înainte de a-l începe
cine nu îndrăznește să întrebe ceea ce nu știe
cine nu răspunde când este întrebat deși știe răspunsul
moare câte puțin.

Haideți să evităm moartea în doze mici,
amintindu-ne că “a fi viu”
cere un efort cu mult mai mare decât simplul fapt de a respira.

Doar flacăra răbdării ne poate călăuzi
spre o strălucitoare fericire.