După ce am ajuns să pot face orice, mi-am dat seama că, de fapt, nu pot face nimic, când vine vorba de lucrurile cu adevărat importante... (1) revizuit

După ce am ajuns să pot face orice, mi-am dat seama că, de fapt, nu pot face nimic, când vine vorba de lucrurile cu adevărat importante... (2)

Și totuși ...

La prima vedere, te încearcă un sentiment de tristețe, dar ... oare în fața unei realizări, nu ar trebui să fim cuprinși de fericire? Ei, da! Lucrurile nu sunt așa cum par - sunt mult mai frumoase. Și ... nu ele par, ci noi le dăm forma pe care o avem în noi, iar dacă noi avem lumină, le dăm și lor, dacă nu avem ... nu le dăm .... adică, tot le dăm, dar nu lumină, ci .... ce avem. Mereu avem ceva, cât suntem .... vii?! ... și chiar și după :)

Nu vă întristați prea repede, lucrurile devin clare, foarte clare, privite prin prisma neantului - fie el gol sau infinit, pentru că, de altfel, doar atunci îți dai seama ce ai de făcut cu adevărat, după ce ai ajuns să nu poți face nimic - și asta înseamnă că încă ești viu. Cu alte cuvinte, un „prieten” de-al meu spunea: „E foarte simplu: nu poți vedea bine decât cu inima. Esențialul e invizibil pentru ochi.” Ce să zic ... Genial, de altfel! Atâta timp cât poți face orice și din când în când ajungi la nimic, mergi mai departe .... adică nu, te apropii!
În esență, când vine vorba de lucrurile cu adevărat importante, nu e nimic de făcut. Ele sunt importante pentru noi pentru că ne dau șansa de a iubi - de a fi cu adevărat. Îmi cer scuze că folosesc „lucrurile” atunci când vorbesc despre oameni, căci ei sunt cei mai importanți în viața noastră, restul sunt detalii. 
Să ajungi să nu mai reacționezi la „ispite” e un soi de virtute absolută. Asta nu înseamnă a nu oferi atunci când ți se cere, dar doar atunci, ci a nu încerca tu, după legile tale să influențezi universul celuilalt. Dacă e influență gratuită, e inutil și chiar păgubos. Sună zdruncinător, dar precis ca un bisturiu. Dacă-l vezi pe celălalt că se îndreaptă spre prăpastie, nu-l opri. Cine ești tu să te opui voinței lui? De unde știi tu că pe marginea prăpastiei nu-l așteaptă izbăvirea? Izbăvire de care l-ai lipsi oprindu-l. Vrei tu să-l înveți ceva? De ce ai face asta? Asta e mândria. Aaaa, vrea el să-l ajuți, asta-i altceva, asta presupune invitație din partea celuilalt, presupune conștientizarea din partea lui a unei stări deficiente și – lucrul cel mai important în această ecuație – voința de a se îmbunătăți. La acestea se adaugă exprimarea vădită a unei neputințe ce poate fi restaurate prin implicarea ta, solicitată explicit. Evident că acest complex situațional este baza succesului, iar în lipsa lui totul va fi un chin inutil sortit eșecului și prin urmare păgubos de ambele părți.

Și atunci, ceea ce facem are legătură cu rezultatul, dar când vine vorba de lucrurile cu adevărat importante, adică de oameni ... nu e nimic de făcut ... e de iubit. Căci realmente oamenilor nu ai ce le face! Unica şi suprema modalitate de a relaţiona cu ei este iubirea. Punct! Să îi iubeşti exact aşa cum sunt, naivi, nesiguri, răutăcioși, urâţi, nehotărâţi etc. Și atât! Da, știu, e la limita imposibilului dar e ... Numinos!

Asta înseamnă, de fapt, a-l iubi pe celălat mai mult decât pe tine însuți și anume, a nu-i tulbura existența cu mândria ta, a nu-l deranja cu prezența ta,  a nu te crede superior lui, într-un cuvânt, a nu te băga în viața lui, dacă nu ți-o cere. E ceva metafizic aici, recunosc şi în acelaşi timp uluitor. Evident, nimic nou, căci călugării tocmai asta fac, ei nu vin printre oameni să le spună sau să le facă – căci dacă ar face-o, cu siguranţă ar fi izgoniţi – ci stau acolo în taină, şi îşi trăiesc viaţa în adevărata ei lumină. Dacă ai nevoie de ei, mergi acolo şi cu acordul lor vei primi ceea ce cauţi/ai nevoie, dacă nu ei sunt fericiţi deopotrivă, căci lumina e înlăuntrul lor şi nu depinde, respectiv nici nu poate fi influenţată din exterior

.