Viziune asupra misterului

Necunoscutul există în toate dimensiunile existenței. Nu pentru că el ar întrece capacitățile cunoașterii de a-l cuprinde, ci pentru că asemeni ei, este infinit. Cel mai frecvent ne folosim de el pentru a ne adăpa setea de cunoaștere a lucrurilor din afară. În domeniul științei, spre exemplu. În artă, pe de altă parte, creatorul îl sădește așteptând „interpretul” să-l scoată la iveală. Dar cea mai înaltă treaptă de existență a misterului se află în noi înșine. Nu mă refer la anacronicele întrebări „cine sunt eu”, „care-i rostul existenței”, „cine-i celălat” deși se pare că în aceste vremuri sunt cele mai frecvente „mistere” care scot la iveală cele mai înalte energii. Nu că ar atinge o altitudine considerabilă, dar așa stau lucrurile momentan.
După îndelungi și adânci zbuciumări printre ale existenței piscuri și abisuri, misterul care rămâne uluitor nu se înscrie în dimensiunea potențialului existențial, ci din contră. Cu alte cuvinte, de la un nivel în sus al percepției realității știm că totul, absolut totul este posibil. Și atunci? unde mai e misterul? Unii vor spune că pendulează între prozaicele întrebări: cine, unde, când și cum.
Dar asta-i irelevant!
Cochetam în vremuri mai îndepărtate cu o completare personală la teoria relativității a lui Einstein, care fără să-și fi propus asta include prozaicele întrebări de mai sus. Căci spunea el, „totul este relativ” - iar eu am răspuns, cca 100 de ani mai târziu: „inclusiv faptul că totul este relativ!”.
Revenind acum la acea completare constat cu emoție: „gândire de artist, ce să-i faci?” sau pentru cei care înțeleg: „Ardelean în adevăratul sens al cuvântului!”(ca să înţelegeţi mai uşor, vorbim despre o lipsă a conştiinţei imposibilului). În termenii relativităţii, completarea face teoria să se clatine, negând-o cu propriile-i argumente. Așa se naște uluitoarea formă a „misterului cu adevărat misterios” - prin implicarea negației: Ce NU poate fi/deveni?! (acel lucru, spațiu, timp, ființă).
Se spune că cunoașterea capătă precizia și eficiența maximă în prezența neantului - „nu ne dăm seama de valoarea unui lucru decât atunci când nu-l mai avem” - și totuși nimic nu se schimbă - ăsta da mister!
Știm totul despre ceea ce ne înconjoară și totuși suntem mai departe de perfecțiune ca acum 2000 de ani. În concluzie, ne uităm în direcția greșită. Cum așa?
Simplu, urmărim misterele din afara noastră, câtă vreme cel mai fascinant mister este chiar în noi, în devenirea a ceea ce putem fi. Și încă nu am zis nimic nou, căci uluitor nu este ceea ce putem fi - atâta timp cât putem fi orice - ci ... ce NU?! Evident nu în sens negativ, căci rezultatul ar fi exact ceea ce suntem, ci ce anume este imposibil?! Asta e ... mai mult decât trascendent.
Și atunci misterios nu mai este „dacă, cine, unde, când și cum” căci toate acestea sunt posibile, dar rămâne întrebarea: „și apoi?!”

Ăsta-i adevăratul mister!