Făcând un tur de orizont al stării de fapt a culturii româneşti la modul în care există şi se manifestă în prezent ne lovim de o mare dificultate în a o identifica, focaliza şi defini la modul general valabil. Încercând să mergem chiar mai departe de atât, la sintagma des vehiculată în urma „globalizării”, respectiv europenizării, şi anume identitate culturală observăm că argumentele se dizolvă din ce în ce mai mult şi mai repede. Şi totuşi, unde ne situăm atunci când ne raportăm la cultură ?! Din moment ce aceasta nu mai reuşeşte decât în anumite zone şi circumstanţe să răzbată prin desişul de diversităţi de tot felul ale căror unică normă axiologică este noutatea, suntem nevoiţi să scoatem cultura în afara sa … sau invers ? Dar este posibil aşa ceva ?!
Iată-ne ajunşi în miezul problemei.
Conform definiţiei date de UNESCO cultura reprezintă „o serie de caracteristici distincte ale unei societăţi sau grup social, în termeni spirituali, materiali, intelectuali sau emoţionali”. Cum se relevă asta în societatea românească ? cu siguranţă neunitar. Adică există la bază un strat de cultură solid cu rădăcini adânci în cultura tradiţională şi un strat la suprafaţă multi, hiper, super recent, post-modern şi care se înnoieşte în continuu având impresia că evoluează. Imaginea acestui strat „superior” a fost relevată de acum un secol chiar de Caragiale prin personajul său Pristanda, nume derivat din jocul moldovenesc în care se bate pasul într-o parte şi într-alta, fără să pleci în nici o direcţie.
Iată-ne deci, manifestându-ne cu mândrie multiculturalitatea după care am tânjit când am vrut să devenim europeni. Unitate în diversitate ?! cum se defineşte aceasta şi la care niveluri se aplică cele două concepte ?! oare nu cumva una o va înghiţi pe cealaltă ?
Să revenim la cele două straturi ale „culturii” - ca să-i spunem aşa – româneşti aşa cum există ele şi se manifestă în prezent: una tradiţională şi cealaltă modernă … post-modernă. Dacă de-a lungul istoriei omenirii fiecare epocă sau generaţie care şi-a luat atributele de „modern”, de „nou” s-a bazat pe ceea ce exista deja şi când spun bazat înţelegem aşezat, fundamentat, de această dată între cele două tipuri de cultură nu mai există această relaţie, ci doar un soi de purgatoriu între două emisfere ale unei lumi întoarse cu susu-n jos: una jos bine reglementată şi fundamentată, cosmicizată chiar, atemporală, şi rafinată şi şlefuită de toate imperfecţiunile şi impurităţile şi una sus care te absoarbe din momentul în care ai făcut ochi, o lume a imaginii a lipsei de norme, a legilor făcute pentru a fi încălcate, cosmetizată, a timpului de ultimă oră, haotică şi supusă bunului plac. Tradiţia fără modernitate este o fundătură; modernitatea fără tradiţie este însă o iremediabilă şi totală nebunie ! spunea GEORGE EDWARD BATEMAN SAINTSBURY
Evident această stare a lucrurilor nu a apărut după anii 90 cum cred unii. După anii 90 au apărut roadele acestei stări prin eliminarea oricărui fel de cenzură.
Ascultând reacţiile de pe atunci ale înaintaşilor noştri: Kogălniceanu, Bartok, Brăiloiu, Vasile Voiculescu veţi observa că a trecut peste un veac şi jumătate fără ca lucrurile să se amelioreze în vreun fel
Prima reacţie asupra acestei stări ale culturii româneşti o regăsim încă din anii 1840 – acum 150 de ani ! – moment de apariţie la Iaşi a revistei Dacia Literară (30 ianuarie) şi care de pe atunci pe linei de literatură îşi propunea:
1. Combaterea imitației scriitorilor străini și a traducerilor mediocre
2. Crearea unei literaturi de specific național; făurirea unei literaturi autohtone, inspirate din istorie, natură și folclor. Preluată din estetica romantică europeană.
3. Lupta pentru unitatea limbii
4. Dezvoltarea spiritului critic: sperând ca prin impunerea acestor reguli să creeze un sistem de valori pentru publicul român, M. Kogălniceanu introduce și conceptul de critică obiectivă, subliniind că analiza critică se va face numai asupra operei: „Critica noastră va fi nepărtinitoare. Vom critica cartea, iar nu persoana.”
Care este situaţia actuală după 150 de ani, pornind de la aceste deziderate ?!
1. Şi acum îi imităm pe străini şi o facem de aşa manieră că pe ici pe acolo îi chiar şi depăşim
2. Specific naţional ? întrucât vestul este cel care dă tonul şi direcţia, devenit un soi de axis mundi şi noi suntem „în curs de dezvoltare” la ce avem nevoie de specific naţional ?! folclorul ? este o chestie depăşită; natura ? nu mai este impresionantă – eventual cea exotică; iar istoria … este o minciună.
3. Unitatea limbii ?! Păi în condiţiile în care la grădiniţă învăţăm engleza şi franceza, poate chiar şi germana, iar din clasa întâi facem cunoştinţă cu civilizaţia prin windows, învăţăm să scriem pe messenger, îi punem întrebări lui google şi ne facem cunoscuţi, respectiv legăm prietenii pe facebook … despre care limbă este vorba ? staţi să dau un search !
O altă reacţie pe care nu o putem omite a apărut în revista Muzica, la Bucureşti la 80 de ani fără 20 de zile de la apariţia Daciei Literare de la Iaşi, adică pe 10 ianuarie 1920 cu referire la starea muzicii de atunci, evident şi la tendinţele semnalate.
Ar trebui să lămurim mai întâi înţelesul termenului „gen superior” spunea Constantin Brăiloiu în articolul intitulat „Muzica românească”. Mărturisesc că eu unul nu pot admite existenţa unor genuri muzicale inferioare şi a altora superioare.
Există însă, fără îndoială, un gen muzical savant, spre deosebire de genul popular, şi deci întrebarea ce preocupă revista Muzica îmi pare că este de a şti dacă cântecele şi jocurile noastre „naţionale” pot da naştere unei muzici savante. Şi pentru ce să nu se poată ?! Folclorul rusesc, folclorul nordic, folclorul unguresc n-au determinat oare ivirea unor şcoli naţionale ?! de ce nu s-ar putea petrece lucrurile astfel şi la noi ?
S-a obiectat că melodiile noastre populare se împacă anevoie cu aşa-zisul stil simfonic. E drept. Însă nu văd ce concluzie s-ar putea trage de aici, afară poate decât aceea că muzica noastră nu va fi simfonică. Parc-am fi numaidecât constrânşi să scriem simfonii şi sonate. Oare nu s-au scris destule ?! şi apoi, nu s-ar putea presupune că forma simfonică, născută dintr-un spirit străin nouă şi nepotrivită temperamentului nostru, ar trebui înlăturată cu desăvârşire din cercul preocupărilor noastre şi că în loc de a ne închina cu servilitate în faţa occidentului, mai bine am face să căutăm adevărata expresie a sufletului nostru ?!
În ce mă priveşte continuă Constantin Brăiloiu, persist a crede că acea formă în care va lua fiinţă „genul muzical superior” român nu va avea nimic comun cu disciplina simfonică germană. Dar nici aiurea nu există vreo altă formă ce am putea-o împrumuta fără să n-o asimilăm, potrivit materialului melodic pe care ni-l înfăţişează folclorul nostru. Totuşi numai studiul autorilor moderni ruseşti şi franţuzeşti ar putea să ne călăuzească pe drumul ce-l căutăm.
Cât despre muzica noastră populară, în ea însăşi, s-a spus cu drept că aproape a rămas necunoscută; şi într-adevăr, cercetările ştiinţifice ce s-au făcut asupra ei sunt rare şi incomplete. S-a mai spus că nu poate fi reprezentativă pentru poporul românesc fiind prea covârşită de influenţe străine (ruseşti, turceşti, ungureşti etc.). Părerea mea personală e că viitoarea şcoală română nu se va inspira (şi nici nu trebuie să se inspire) din lucrări documentare ce îşi au locul în bibliotecile instituţiilor didactice, ci din materialul viu ce se găseşte pretutindeni. Este aceasta sau nu un amalgam de elemente eterogene ? poate că da. Spiritul românesc însă a izbutit să-l personalizeze, dându-i un caracter puternic de originalitate.
Încrederea mea în viitorul „genului muzical superior” românesc despre care vorbeşte revista Muzica rămâne deci neclintită[1].
Asta în condiţiile în care la acea vreme la nivelul muzicii culte, respectiv „superioare” George Enescu se afla în floarea perioadei sale de creaţie (Poema română, cele două Rapsodii române, 2 suite pentru orchestră şi 3 simfonii, 2 cvartete, octetul şi dixtuorul fiind deja compuse). Cât priveşte muzica tradiţională, care pe atunci se numea pe drept cuvânt populară, la acea vreme Béla Bartόk culesese deja cca. 3500 melodii populare româneşti din Bihor, Maramureş, Hunedoara, fostele judeţe bănăţene Timiş şi Torontal, Arad, Alba, Cluj, Mureş, Satu Mare, Someş şi Turda. De asemenea la 1914 Béla Bartόk scria despre muzica populară românească din Bihor că „este cea mai minunată muzică populară de pe întreg teritoriul Ungariei, care luată chiar şi în chip absolut este atât de fermecătoare încât ar putea-o admira toţi oamenii de muzică ai Europei”[2]
Mai mult decât atât, în 1923, Vasile Voiculescu publica în revista Lamura un articol care este atât de valabil astăzi încât nu pot să nu-l citez: „Noi suntem acum asemenea copiilor din poveste duşi cu amăgeli de mama lor vitregă în pădure şi lăsaţi acolo ca să se rătăcească. Atâta vreme cât şi-au umplut traistele lor cu cenuşă din vechea vatră părintească, cu care au presărat drumurile, au putut să se întoarcă teferi la căminul lor. Ceea ce pentru copiii din poveste a fost cenuşa caldă din vatra părintească, pe dâra căreia veneau când voiau acasă să-şi ia suflet şi puteri, pentru noi sunt bătrânele tradiţii, cântecele şi jocurile, datinile, arta populară, uneltele noastre străvechi.”
Ce s-a întâmplat de atunci cu cultura românească şi cu valorile pe care le descopereau cercetătorii şi marii oameni de cultură ai acelor vremuri ?! s-au modernizat ! cum ? deschizând porţile occidentului şi multiculturalităţii promovate de acesta, precum in illo tempore cutia Pandorei. Rezultatul ? o societate aculturală compusă dintr-o mână de elite nebăgate în seamă, o masă urbană predominantă, de şcoliţi care se cred culţi şi cealaltă masă de la simptomatic numita ŢARĂ pe care îi numim analfabeţi dar în a căror cultură îşi caută elitele şi noi, rădăcinile şi se străduiesc de aproape un secol să le pătrundă tainele.
Quo vadis cultura ? Constantin Brăiloiu semnala acum mai bine de o jumătate de secol că „arta unei civilizaţii agonizante nu mai apare la lumina zilei: în faţa valului de aluviuni ea se retrage pas cu pas şi sfârşeşte prin a se ascunde în adăposturi rare, unde aşteaptă să fie cândva descoperită”[3] şi oare unde se află acel cândva ?! sau mai bine spus, ce alt rău ar mai trebui să se întâmple ca să ne dăm seama că suntem martori la dispariţia unei culturi milenare şi singurul lucru pe care îl facem este să o constatăm, dând vina pe alţii. Şi pentru ce o lăsăm să moară ? ce câştigăm în schimb ? câteva generaţii de tineri care sunt admişi să facă studii superioare pentru a învăţa să scrie şi să citească ? care nu ştiu să recite din memorie o poezie întreagă, sau să desfacă o metaforă ? care … acei foarte puţini studenţi meritorii ai academiilor de muzică - compozitori, dirijori, muzicologi, învaţă să compună, să analizeze să interpreteze în orice gen şi stil al muzicii germane, dar habar nu au ce este colinda ? ca să nu mai spunem de alte genuri.
Şi totuşi putem învinui generaţiile „post-decembriste” de starea actuală a culturii naţionale ? putem da vina pe … Europa ? sau pe guvernele pe care noi le-am ales să ne conducă ?! nu cred. Ce vină au ei că oamenii de cultură, intelectualii nu au găsit soluţia de a fructifica acea libertate câştigată, sau că nu au găsit sau creat măcar în următorii zece ani o nouă ideologie care să pună în slujba dezvoltării reale şi durabile a culturii naţionale noile descoperiri din domeniul tehnologiei ? dar poate că acesta este preţul libertăţii: 20 de ani de decădere a culturii. Totuşi cred că e îndeajuns. Cred că a sosit ceasul ca intelectualitatea românească să înceapă să preia frâiele culturii. Poate că a venit în sfârşit momentul cum spune Patapievici de zece ani încoace ca „modernitatea să fie chemată la propria ei judecată de apoi – şi să fie somată să ne redea INVIZIBILUL: pe el nouă şi pe noi lui”. „Până acum modernitatea a fost folosită pentru a ne convinge că Invizibilul nu există şi că a fi cu adevărat modern înseamnă a fi doar vizibil, doar corp, doar materie.”
„Când se închină bigot la minunile modernităţii, cum ne îndeamnă zelatorii ei şi delatorii tradiţiei, în sufletele noastre ignorante se tânguiesc de o manieră sfâşietoare toate bogăţiile pe care le-am pierdut înlăuntru atunci când trupurile noastre au progresat în afară.
Câţi moderni satisfăcuţi de propria lor modernitate, câţi oameni novisimi, orbiţi de patima de a fi cât mai recenţi, câţi oameni care mobilizează puterea unui tigru şi viclenia unui şarpe în perspectiva de înţelegere a unei efemeride, câţi oameni dintre noi, oameni recenţi ai unei lumi din ce în ce mai recente, mai posedă discernământul de a pricepe că orice progres din domeniul vizibilului se face pe seama unor amputări în domeniul invizibilului ?”
Să alungăm ţapul ispăşitor şi să încheiem odată această perioadă de lupte între cele două tabere şi dezmăţul – exces al lipsei celor nevăzute - în care ne-am delăsat la nivel de cultură aşa cum obişnuiau să facă societăţile tradiţionale în ritualurile de regenerare ale Anului Nou. Pentru a putea începe recrearea culturii aveam evident nevoie de preexistenţa haosului. Pe semne începuturile acestei Creaţii au şi început întrucât în anul 2002 prof.univ.dr Ioan Bocşa a publicat 2 volume Colinde româneşti – conţinând peste 1500 colinde din zonele Alba, Mureşul Superior şi Hunedoara – care au primit premiul Academiei Române „Ciprian Porumbescu”pentru muzicologie. Mai mult decât atât, tot sub coordonarea prof.univ.dr. Ioan Bocşa, ca urmare a unei cercetări de 6 ani desfăşurate în judeţul Sălaj - la care am participat şi eu prin munca de „laborator” – şi care a însemnat culegerea a peste 1500 de producţii muzicale folclorice din peste 160 de localităţi, în anul 2009 au apărut la Editura MediaMusica cele două volume Muzică vocală tradiţională din Sălaj. Sunt paşi mărunţi dar importanţi; sunt chiar modele demne de urmat. Să nu uităm că generaţiile tinere întotdeauna au avut nevoie de modele dar să avem grijă ca aceste modele să le fie la îndemână, poate chiar pe prima pagină, nu aruncate în fundul raftului cu antichităţi.
Dacă în fiecare judeţ s-ar culege 1500 de melodii asta ar însemna ca în maxim 15 ani să avem întregul tezaur al folclorului muzical salvat odată pentru totdeauna ! Ce ne opreşte ?! să nu uităm că spre deosebire de Béla Bartόk, Brăiloiu şi toţi marii culegători de folclor românesc, acum beneficiem de mijloace moderne mult mai comode şi mai eficiente atât în ceea ce priveşte deplasarea cât şi înregistrarea, arhivarea, transcrierea, analiza, publicarea şi valorificarea materialelor. Oare ce ne mai lipseşte acum în al doilea deceniu al mileniului III ? să fie vorba de acel dram de iubire la care se referea Nicolae Iorga când spunea că „fiecare loc de pe pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi şi trebuie şi un dram de iubire ca s-o înţelegi”
[1] Constantin Brăiloiu, Opere vol. III, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, Bucureşti, 1974, p. 189
[2] Tiberiu Alexandru, Béla Bartόk despre folclorul românesc, Ed. Muzicală, Bucureşti, 1958, p. 13
[3] Constantin Brăiloiu, Opere vol. II, p. 44
Postări
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu