Aiurea, cu privirea încordată
Şi nici nu mă-ntreba ce e cu mine
Tu ştii prea bine ce-am să-ţi zic
... şi totuşi nu ţi-am spus nimic.
Nu-mi lua în seam-a mea privire mândră
Ce-adesea mi-o găsesc unii, mă mir !
De unde ştiu atâtea despre mine
Când eu, tu ştii că nu vorbesc.
Aiurea gândurile mi se bat de toate cele câte-un pic
... şi totuşi nu ţi-am spus nimic.
Iar tu, de-acolo, nu-mi spune că nu ştii
Că gândul meu nebun cum e
A poposit cândva ... cam pe la fiecare dintre cei
Care-au avut răbdare sau ... vreo întrebare
La care-n toată-această-ngrămădire-a lumii
Pe semne că răspunsul n-au găsit
... şi totuşi nu ţi-am spus nimic.
Dar poate tu ţi-aduci aminte,
Cândva zăceai cu sufletu-ostenit
Deşi erai în floarea vieţii, iar eu, încă şi mai nedumerit
De câte îmi cereai să-ţi spun fără să ştii
Cât de puţin şi gol eu mă simţeam
Dar nu puteam să stau şi să ridic din umeri
Să-ţi spun: nu pot sau nu ştiu ce să zic
...şi totuşi, nu ţi-am spus, nimic.
Cândva m-ai întrebat de ale mele drumuri
Ce le tot bat cu pasul meu agale
Şi-am început a-ţi spune ore-n şir,
Nopţi prinse-n dimineţi şi zile-n săptămâni şi luni de-a rându
Că nu-i întămplător nimic din tot ce-ţi iese-n cale
Şi că deplin n-ai să-nţelegi vreodată-ţi zic,
Decât atunci când te apropii de răscruce
Şi vei privi-napoi tăcut făr un cuvânt a spune
... şi totuşi nu ţi-am spus nimic.
Postări
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu