Despre cele ce se cuvin (II)

Mi-aduc cu drag aminte de o cugetare evreiască pe care mi-a mărturisit-o un profesor drag mie şi care sună cam aşa: Trebuie să facem ceva, pentru ca făcând să cunoaştem mai mult; şi cunoscând mai mult să devenim mai înţelepţi; şi înţelepţi fiind să ajungem la cunoaşterea adevărurilor universale, iar acestea cunoscându-le, să ne uităm în jurul nostru şi să vedem ce este de făcut. Grozav lucru, nu ?!
Lumea e plină de oameni nemulţumiţi din tot felul de motive iar una din cele mai frecvente reacţii ale acestei stări este arătatul cu degetul către lucruri din afara noastră. Aproape întotdeauna când ni se întâmplă ceva rău arătăm cu degetul adică ne plasăm în ipostaza de victime ale ceva din afara noastră fără să ne dăm seama de un aspect fundamental - zic eu - ce ţine de simbolistica acestui gest: când arătăm cu degetul, doar unul, cel mult două, dintre cele cinci ale mâinii în cauză se îndreaptă în afară pe când restul de trei se îndreaptă paradigmatic către noi.  Altfel spus de cele mai multe ori, dacă nu chiar întotdeauna - asta depinde de cât de radicali suntem cu noi înşine - de cele ce ni se întâmplă, noi suntem singurii "vinovaţi", evident nu mă refer doar la lucrurile bune. Ştiu o carte foarte bună în acest sens pe care v-o recomand cu căldură - OSHO - Conştientizarea - calea de a trăi în armonie.
Evident, când vorbim despre a face ceva ne gândim la lucruri care se situează în proximitatea acţiunilor noastre şi care se vădesc a ne aştepta să le preluăm în proiect. Asta pentru că întotdeauna există lucruri pe care doar unii dintre noi le putem face - trebuie să fim doar cu băgare de seamă. O cugetare orientală spunea că raportat la lumea întreagă, toate lucrurile pe care le facem într-o viaţă sunt nesemnificative, dar nimeni nu le poate face în locul nostru.