Învrăjbire - Magda Isanoș

 

As vrea sa mor alaturea de tine
si timpla linga timpla ta s-o pun,
ca, ascultindu-ti gindurile bune,
sa stiu daca mai esti si-acuma bun
si fara ascunzis ca mai nainte,
si sa te-ntreb daca-i adevarat
ca nu ma mai iubesti si m-ai uitat.
E lumea rea pe-aicea si ma minte
c-ar fi asa, dar daca te-as vedea,
cu gura, de pe ochi si de pe gura
indepartind oricare vraja rea,
iubirea din taciunele de ura
as reaprinde-o si ne-am recunoaste,
mirindu-ne c-atita invrajbire
in suflet din cuvinte poate naste.
Si-am fi pe urma cum is doua fire
intr-o impletitura, sa nu poata
o umbra intre noi sa se strecoare
si astfel sa-mi intunece c-o pata
surisul care-mi tine loc de soare.

Murim... ca mâine - Magda Isanoș

E-așa de trist să cugeți că-ntr-o zi,
poate chiar mâine, pomii de pe-alee
acolo unde-i vezi or să mai stee
voioși, în vreme ce vom putrezi.

Atâta soare, Doamne,-atâta soare
o să mai fie-n lume după noi;
cortegii de-anotimpuri și de ploi,
cu păr din care șiruie răcoare...

Și iarba asta o să mai răsară,
iar luna tot așa o să se plece,
mirată, peste apa care trece-
noi singuri n-o să fim a doua oară.

Și-mi pare-așa ciudat că se mai poate
găsi atâta vreme pentru ură,
când viața e de-abia o picătură
între minutu-acesta care bate

și celălalt - și-mi pare nențeles
și trist că nu privim la cer mai des,
că nu culegem flori ți nu zâmbim,

noi, care-așa de repede murim. 

România lui Avram Iancu - Corneliu Vadim Tudor

 

E rînduită prost această stînă
zadarnic are jgheaburi și păşuni
cind turmele tot înspre rîpi se mînă
iar din ciobani numai cîțiva sînt buni

E prea in calea lupilor, sărmana
sînt lotri mulți, tainu-i tot mai mic
și nu mai crede nimeni în nirvana
din vechiul rai n-a mai rămas nimic

S-au îngrăşat berbecii şi mågarii
păianjenii ruinei curg şuvoi
pereții de stejar trosnesc de carii
căpușile regine-s peste oi

Au ruginit tălăngile în ploaie
și laptele-i ca pînza grea de cort
și orice miel se leapădă de oaie
în măieriște zace-un înger mort

Apasă greu blestem pe stîna asta
osînda Mioriței a căzut
s-ar mai putea răscumpăra năpasta
şi-ar mai fi timp s-o luăm de la-nceput

Dar s-a făcut tirziu pe munții vineți
pogoară doliul serii şi e ger
in strunga verde vreau să mă închideți
să-mi iau cuminecarea, și să sper

Iar tabăra să-mi treacă dinainte
înveşmîntată-n zeghe și făclii
la rătăcirea mea să luați aminte
și oglindiți-o dreaptă în copii

Eu mă topesc sub ierburi nestemate
cu fluiera și doinele întregi
și cine știe, peste-un secol, poate
voi răsări în tabla altor legi

Avram Iancu - Vasile Copilu-Cheatră

 

L-au zămislit străfunduri de pădure,
Din lacrimile celor mulți şi fără țol,
Să lovească-n cei ce au venit să fure,
Cu brânca dreaptă, trăznet, pe pistol.

A crescut ca steiu-n strai sărac,
Cu inima plecată peste gloată,
Ascultând cum din adânc de veac,
Gem sufletele celor trei pe roată.

Astăzi doarme somnul său adânc,
Alăturea de Horia, sub gorun, în glia geto-dacă,
De nu s-ar fi născut cu spada la oblânc,
Istoria Transilvaniei ar fi cu zeci de veacuri mai săracă.

Avram Iancu - Ana Blandiana

Dormind înaintează cântând din fluier stins
Învinsul crai al adormirii noastre,
În urma lui cresc codri mari de plâns
Și hohotesc nemuritor dezastre.

În urma lui se ară singur de cutremur
Pământul nostru pustiit de somn
Și singur, sub al zilei roșu tremur,
Se seamănă cu oase vechi de domn.

Ar fi destul îndemnul din fluier să-și suspine
Și-ar încolți pământul scârbit războinici grei,
Dar el e încoifat c-un roi somnos de-albine
Și-armate are-n turme picotitorii miei;

Dar struguri dulci se-mbată și ațipesc în vie,
Dar norii-adorm pe ceruri și undele pe lac,
Dar grânele se culcă și se sfârșesc în glie,
Sub greutatea florilor de mac;

Dar dorm în albii râuri și frunzele-n păduri,
O țară-ntreagă transhumată-n vis,
Pe când măritu-i rege cu ochi deschiși și suri,

Dormind înaintează cântând din fluier stins. 

Cântecul Iancului (1847)

     Dorme duhul strămoşesc

În poporul românesc

Dorme…numai de n’ar fi

Prea târziu când s’a trezi!...

 

O, de s-ar trezi azi ear

Jugul josnic frânge-l’ar

Jugul aspru ruginit

De duşmani laşi făurit.

 

Unde merg şi unde stau

Tot de jele-amară dau

Şi sub ceriu frumos, senin

Lumea-i fiere şi venin.

 

Dar de tot nu s’a fi stins

Vechiul foc ce l’au aprins

Pe pământul ardelean

Horia, Cloşca şi Crişan?!

 

Hei cum ars’a până’n nori

Focul cel cotropitoriu

Al Românului trezit

Din Apus spre Răsărit.

 

Nu s’a stins. Eu l’am zărit

Din mulţi ochi mi-a strălucit

Cu vioiu-i schinteiat

Inima mi-a’nvăpăiat.

 

Parcă văd din munţi din văi

Ear sărind spre ceriu schintei

Flăcări multe mari pre rând

Ţera’ntreagă-acoperind.

 

Nu vă’ncredeţi inimici

Focul arde n mulţi voinici

Şi când se va-aprinde’n mii

Ardev’a pe voi de vii!

                Regulus

https://www.dacoromania-alba.ro/nr60/o_poezie.htm