Aici - Dan Lăzărescu

 

Aici, unde mai e o ţară,
Aici, unde mai e un neam,
Aici, unde o rugăciune
Încă mai cântăreşte-un gram.

Aici, unde încă bunicii
Se sprijină de gard şi vin
La porţi să caute pe uliţi
Nepoţii care mai revin.

Aici, unde, sub talpa crucii,
Încă străbunii străjuiesc
Şi unde n-a uitat pământul
S-asculte plugul românesc.

Aici, s-a aciuat minciuna
Cea mârşavă dintru-nceput
Şi nedreptatea cea vicleană
Prea multe cuiburi şi-a făcut.

Aici, dospind în noi, răbdarea
Parcă-a răbdat deja prea mult
Şi a crescut a ei plămadă
Prea multă teamă de-nceput.

Aici, unde se fură vise
Şi veacurile nu-s de-un veac,
Căci s-a furat ceva din ele
Şi prea mulţi ştiu, şi prea mulţi tac.

Aici, cât încă e o ţară,
Aici, cât încă e un neam,
Mai încolţeşte-n ţarini bobul
Şi licăre lumini în geam.

Aici, nu a murit speranţa,
Aici, tăişurile dorm,
Dar încă lacrimile noastre
Le-ascut tăcând, le-ascut în somn.

Învrăjbire - Magda Isanoș

 

As vrea sa mor alaturea de tine
si timpla linga timpla ta s-o pun,
ca, ascultindu-ti gindurile bune,
sa stiu daca mai esti si-acuma bun
si fara ascunzis ca mai nainte,
si sa te-ntreb daca-i adevarat
ca nu ma mai iubesti si m-ai uitat.
E lumea rea pe-aicea si ma minte
c-ar fi asa, dar daca te-as vedea,
cu gura, de pe ochi si de pe gura
indepartind oricare vraja rea,
iubirea din taciunele de ura
as reaprinde-o si ne-am recunoaste,
mirindu-ne c-atita invrajbire
in suflet din cuvinte poate naste.
Si-am fi pe urma cum is doua fire
intr-o impletitura, sa nu poata
o umbra intre noi sa se strecoare
si astfel sa-mi intunece c-o pata
surisul care-mi tine loc de soare.

Murim... ca mâine - Magda Isanoș

E-așa de trist să cugeți că-ntr-o zi,
poate chiar mâine, pomii de pe-alee
acolo unde-i vezi or să mai stee
voioși, în vreme ce vom putrezi.

Atâta soare, Doamne,-atâta soare
o să mai fie-n lume după noi;
cortegii de-anotimpuri și de ploi,
cu păr din care șiruie răcoare...

Și iarba asta o să mai răsară,
iar luna tot așa o să se plece,
mirată, peste apa care trece-
noi singuri n-o să fim a doua oară.

Și-mi pare-așa ciudat că se mai poate
găsi atâta vreme pentru ură,
când viața e de-abia o picătură
între minutu-acesta care bate

și celălalt - și-mi pare nențeles
și trist că nu privim la cer mai des,
că nu culegem flori ți nu zâmbim,

noi, care-așa de repede murim. 

România lui Avram Iancu - Corneliu Vadim Tudor

 

E rînduită prost această stînă
zadarnic are jgheaburi și păşuni
cind turmele tot înspre rîpi se mînă
iar din ciobani numai cîțiva sînt buni

E prea in calea lupilor, sărmana
sînt lotri mulți, tainu-i tot mai mic
și nu mai crede nimeni în nirvana
din vechiul rai n-a mai rămas nimic

S-au îngrăşat berbecii şi mågarii
păianjenii ruinei curg şuvoi
pereții de stejar trosnesc de carii
căpușile regine-s peste oi

Au ruginit tălăngile în ploaie
și laptele-i ca pînza grea de cort
și orice miel se leapădă de oaie
în măieriște zace-un înger mort

Apasă greu blestem pe stîna asta
osînda Mioriței a căzut
s-ar mai putea răscumpăra năpasta
şi-ar mai fi timp s-o luăm de la-nceput

Dar s-a făcut tirziu pe munții vineți
pogoară doliul serii şi e ger
in strunga verde vreau să mă închideți
să-mi iau cuminecarea, și să sper

Iar tabăra să-mi treacă dinainte
înveşmîntată-n zeghe și făclii
la rătăcirea mea să luați aminte
și oglindiți-o dreaptă în copii

Eu mă topesc sub ierburi nestemate
cu fluiera și doinele întregi
și cine știe, peste-un secol, poate
voi răsări în tabla altor legi

Avram Iancu - Vasile Copilu-Cheatră

 

L-au zămislit străfunduri de pădure,
Din lacrimile celor mulți şi fără țol,
Să lovească-n cei ce au venit să fure,
Cu brânca dreaptă, trăznet, pe pistol.

A crescut ca steiu-n strai sărac,
Cu inima plecată peste gloată,
Ascultând cum din adânc de veac,
Gem sufletele celor trei pe roată.

Astăzi doarme somnul său adânc,
Alăturea de Horia, sub gorun, în glia geto-dacă,
De nu s-ar fi născut cu spada la oblânc,
Istoria Transilvaniei ar fi cu zeci de veacuri mai săracă.

Avram Iancu - Ana Blandiana

Dormind înaintează cântând din fluier stins
Învinsul crai al adormirii noastre,
În urma lui cresc codri mari de plâns
Și hohotesc nemuritor dezastre.

În urma lui se ară singur de cutremur
Pământul nostru pustiit de somn
Și singur, sub al zilei roșu tremur,
Se seamănă cu oase vechi de domn.

Ar fi destul îndemnul din fluier să-și suspine
Și-ar încolți pământul scârbit războinici grei,
Dar el e încoifat c-un roi somnos de-albine
Și-armate are-n turme picotitorii miei;

Dar struguri dulci se-mbată și ațipesc în vie,
Dar norii-adorm pe ceruri și undele pe lac,
Dar grânele se culcă și se sfârșesc în glie,
Sub greutatea florilor de mac;

Dar dorm în albii râuri și frunzele-n păduri,
O țară-ntreagă transhumată-n vis,
Pe când măritu-i rege cu ochi deschiși și suri,

Dormind înaintează cântând din fluier stins. 

Cântecul Iancului (1847)

     Dorme duhul strămoşesc

În poporul românesc

Dorme…numai de n’ar fi

Prea târziu când s’a trezi!...

 

O, de s-ar trezi azi ear

Jugul josnic frânge-l’ar

Jugul aspru ruginit

De duşmani laşi făurit.

 

Unde merg şi unde stau

Tot de jele-amară dau

Şi sub ceriu frumos, senin

Lumea-i fiere şi venin.

 

Dar de tot nu s’a fi stins

Vechiul foc ce l’au aprins

Pe pământul ardelean

Horia, Cloşca şi Crişan?!

 

Hei cum ars’a până’n nori

Focul cel cotropitoriu

Al Românului trezit

Din Apus spre Răsărit.

 

Nu s’a stins. Eu l’am zărit

Din mulţi ochi mi-a strălucit

Cu vioiu-i schinteiat

Inima mi-a’nvăpăiat.

 

Parcă văd din munţi din văi

Ear sărind spre ceriu schintei

Flăcări multe mari pre rând

Ţera’ntreagă-acoperind.

 

Nu vă’ncredeţi inimici

Focul arde n mulţi voinici

Şi când se va-aprinde’n mii

Ardev’a pe voi de vii!

                Regulus

https://www.dacoromania-alba.ro/nr60/o_poezie.htm

If - Rudyard Kipling

De poți să nu-ți pierzi capul, când toți în jurul tău

Și l-au pierdut pe-al lor găsindu-ți ție vină,
De poți, atunci când toți te cred nedemn și rău
Să nu-ți pierzi nici-o clipă încrederea în tine
De poți s-aștepți oricât fără să-ți pierzi răbdarea
De rabzi să fii mințit, fără ca tu să minți
Sau când hulit de oameni, tu nu cu răzbunarea
Să vrei a le răspunde, dar nici prin rugăminți.

De poți visa, dar fără să te robești visării
De poți gândi, dar fără să-ți faci din asta un țel,
De poți să nu cazi pradă nicicând exasperării
Succesul și dezastrul primindu-le la fel,
De poți să-auzi cuvântul rostit cândva de tine
Răstălmăcit de oameni, ciuntit și prefăcut,
De poți să-ţi vezi idealul distrus și din ruine,
Să-l reclădești cu-ardoarea fierbinte din trecut.

De poți risca pe-o carte întreaga ta avere
Și tot ce-ai strâns o viață să pierzi într-un minut,
Şi-atunci, fără a scoate o vorbă de durere
Să-ncepi agoniseala cu calm, de la-nceput
Iar dacă trupul tău, uzat și obosit
Îl vei putea forța să-ți mai slujească încă
Numai prin strășnicia voinței tale şi astfel,
Să steie peste veacuri așa cum stă o stâncă.

De poți vorbi mulțimii fără să minți și dacă,
Te poți plimba cu regii, fără a te-ngâmfa
De nici amici, nici dușmani nu pot vre-un rău să-ţi facă
Pentru că doar dreptatea e călăuza ta,
Și dacă știi să umpli minuta trecătoare,
Să nu pierzi nici-o filă din al vieții tom,
Al tău va fi Pământul, cu bunurile-i toate,
Și mai presus de toate - vei fi un OM, copilul meu !

Daţi-mi un trup, voi munţilor - Lucian Blaga

Numai pe tine te am, trecătorul meu trup,
şi totuşi
flori albe şi roşii eu nu-ţi pun pe frunte şi-n plete,
căci lutul tău slab
mi-e prea strâmt pentru straşnicul suflet
ce-l port.

Daţi-mi un trup,
voi munţilor,
mărilor,
daţi-mi alt trup să-mi descarc nebunia
în plin!
Pământule larg, fii trunchiul meu,
fii pieptul acestei năprasnice inimi,
prefă-te-n lăcaşul furtunilor cari mă strivesc,
fii amfora eului meu îndărătnic!

Prin cosmos
auzi-s-ar atuncea măreţii mei paşi
şi-aş apare năvalnic şi liber
cum sunt,
pământule sfânt.

Când as iubi,
mi-aş întinde spre cer toate mările
ca nişte vânjoase, sălbatice braţe fierbinţi,
spre cer,
să-l cuprind,
mijlocul să-i frâng,
să-i sărut sclipitoarele stele.

Când aş urî,
aş zdrobi sub picioarele mele de stâncă
bieţi sori
călători
şi poate-aş zâmbi.

Dar numai pe tine te am, trecătorul meu trup.