Noi doi avem aceiași îngeri

Se pare că noi doi avem aceiași îngeri
Unul care ne vindecă și unul care ne luptă
Ce luptă groaznică am dus cu cel de ieri
De unul singur ...
Căci celălalt ți l-am trimis să te aline
Ce bine că ai reușit să vii degrab și l-ai adus cu tine ...
Dacă mai zăboveați puțin nu mai găseați decât carcasa ruptă
Și-un gol pustiu ...

Soldat necunoscut - Nu plânge, Maică Românie!

Nu plânge, Maică Românie, 
Că am să mor neîmpărtăşit! 
Un glonţ pornit spre pieptul tău, 
Cu pieptul meu eu l-am oprit... 

Nu plânge, Maică Românie! 
E rândul nostru să luptăm
Şi din pământul ce ne arde
Nici o fărâmă să nu dăm! 


Nu plânge, Maică Românie! 
Pentru dreptate noi pierim;
Copiii noştri, peste veacuri, 
Onoare ne vor da, o ştim! 

Nu plânge, Maică Românie! 
Adună tot ce-i bun sub soare;
Ne cheamă şi pe noi la praznic, 
Când România va fi Mare! "

Rămâi ... cu .... bine!

Nu m-am uitat în ochii tăi destul

Și-acuma plec, nu ne vom mai vedea ...

N-a fost să fie ... ? Puteam totuși, să-ți spun ... să fac ceva ... ?

Am fost indiferent față de tine, urmându-mi calea mea?

........................................................................................

Sau totu-i doar o nălucire ...., doar un gând trecător ...!?

... Să fie?!

Poate-ai fi fost Arhanghel, ce mi-ar fi ocrotit grădina

Și-ai fi arat-o cu-aripile-ți

Și rod bogat ar fi răsărit ascultând glasul tău

Răsunând peste codri, peste câmp, peste ape

Și puzderie de prunci ne-ar fi umplut ograda.

......................................................................................

Și totuși plec, fără să fi știut că-n ochii tăi

Erau și foc și apă ... și aer și pământ

Și fier și sare și soare și vânt ...

                                               ... dar cine știe?!

Poate că-n viața viitoare ne-om întâlni mai fragezi

Mai limpezi, mai senini și mai puțin străini.

Lucian Blaga - Sufletul satului

Copilo, pune-ţi mânile pe genunchii mei.
Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,
ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,
ci adânc în pământ undeva.
Aici se vindecă setea de mântuire
şi dacă ţi-ai sângerat picioarele
te aşezi pe un podmol de lut.

Uite, e seară.
Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,
ca un miros sfios de iarbă tăiată,
ca o cădere de fum din streşini de paie,
ca un joc de iezi pe morminte înalte.

În loc de rugăciune - Demostene Andronescu

În seara asta, Doamne, Te vei culca flamînd,

Azima rugăciunii n-o vei avea la cină,

Nici blidul de smerenii, nici stropul de lumină

Ce-mi pîlpîia alt'dată în candela de gînd.

Sînt prea sărac, Stăpîne, nu am ce-Ţi oferi

Să-ţi stîmpăr foamea, furii mi-au tîlhărit cămara

Şi de puţinul suflet ce îl păstram ca sara

Să am, ca tot creştinul, cu ce Te omeni.

Aş vrea să-Ţi pot întinde un gînd sfios măcar,

Dar nu, nu pot, grădina mi-e vraişte şi mi-e goală,

Mi-a mai rămas pe-un lujer o singură petală

Şi pe un ramur veşted un singur fruct amar.

De l-aş culege-n pripă să Ţi-l aduc prinos,

Şoptind o rugăciune şi tremurînd o cruce,

Ar fi păcat de moarte că, Doamne, Ţi-aş aduce

Otravă-n cupe sparte şi Te-aş tîrî prea jos.

Zădarnic stai de veghe şi-aştepţi umil şi blînd,

Azima caldă-a rugii n-o vei avea la cină

Şi-n cerul Tău de gheaţă cu ţurţuri de lumină

În seara asta, Doamne, Te vei culca flămînd.

Îndoiala - Demostene Andronescu

Lui Vasile Voiculescu

Mai este, Doamne, pînă-n cer? Mai este

Pîn-să mă faci părtaş luminii Tale?

Sau poate tot n-a fost decît poveste

Şi-am colbăit degeaba-atîta cale.

De-atîta vreme urc tîrîş, pe coate

Şi-am smuls în căţărare-atîţi luceferi

Că de-o mai ţine mult urcuşul, poate

Doar cei prea-nalţi să mai rămînă teferi.

Şi-am risipit atîta suflet, Tată,

În rîvna mea neasemuit de mare

Că de-o mai fi s-ajung în cer vreodată

N-o să mai am ce-Ţi pune la picioare.

L-am dat tribut la fiecare vamă,

L-am aşternut pe fiecare treaptă,

Şi-l risipesc-ntruna, dar mi-e teamă

Că la sosire nimeni nu m-aşteaptă...

Tîrîş, pe brînci, cu sufletul la gură,

Urc muntele cu-nchipuite creste;

Din tot ce-am fost mai sînt o picătură...

Mai este, Doamne, pînă-n pisc, mai este?!

Ion Sângereanu

Pe drum îngheață urma unui cal

Că pintenii de crai nu îl mai mână.

Te-ndură, tu, Ardealule, dă-i sânge

Și-nvie-l ca pe-o vână de fântână

Ca să-l aud cum în izvor aud

Cum crapă cerul peste urma trează

La Baia, la Câmpeni și la Abrud

Sau unde-oi fi, să-l sâmt că mă nechează!

De-ar îngheța și urma după cal

Și scrâșnetu ce-l lasă mărsu roții

Avem atâta sânge în Ardeal

Ca să-nviem și caii lor și moții

Avem atâta sânge colindat

La porțile a nu-știu-câtor Viene

Dar de rămas, aici am rămas

Pe munți, pe văi, pe ape transilvane.

Vegheați de mari feștile în ferești

Aprinse-n sărbători pe mese noi        

Și se dezgheață urma lor pe drumuri

Că are sânge-Ardealul pentru noi.