Mihai Duţescu - Limba română

Timp care curge, timp ce purcede
În urmă-ne multe n-or să rămână
Dar niciodată nu se va pierde
Doamna frumoasă, limba română.

S-or duce zilele, iubiri fără margini

Vor trece sub marea uitare stăpână,

Dar niciodată n-or cădea în paragini

Doamna românilor, limba română.

Clopotele toamnei limpede bat,
Pieptul aroma dorului sună,
Plânge şi râde cu lacrimi curate
Stăpâna noastră, limba română.

Cuvântul ei dulce ne este nume,
Glasul ei cântec mereu ne adună
Bunii şi răii ce au pe lume
Mai sfânt decât limba română.

Pământul acesta cât ne rămase
Munţii cu vulturi, marea cu spumă
Stă sub lumina ce arde în case
La fiecare, limba română.

Născuţi dintr-un sânge străvechi precum vinul
Din boare şi rouă şi din furtună
În ea ne rostim şi bucuria şi chinul
În prea iertătoarea limba română.

În ea se botează şi vii şi morţii,
În ea se şopteşte sub clarul de lună.
O poartă pe buze şi domnii şi hoţii
Trăind de milenii în limba română

Şi timpul tot curge şi curge-va veşnic
Şi sufletu-mi tainic mereu se cunună
În fiece toamnă sub stele de sfeşnic
Cu blânda mireasă, limba română.

Ion Sângereanu - Țăranii

Lăsați țăranii stând la clacă
să povestească de pământ,
să fie botezați cu apă,
Uscați cu flacără de vânt -

Lăsați-i, încă din pruncie,
să se închine ca țăranii,
la crucile de păpădie,
la ochiul boului, sărmanii -

Lăsați-i, precum învățară
s-așeze grâul sfânt în clăi
și când e de durut să-i doară
de ale lor și de-alor săi -

Lăsați-i vorba s-o închege
domol, cu aspră strălucrie,
în legea lor ca să se lege
peste cămașă cu chimire.

Lăsați-i rezemați în coasă,
firul de iarbă să-i respire,
și codrul să le fie casă
iar frunza, carte de citire,

că-i văd pe glia strămoșească
de mii de ani, nu să se culce,
ci stau doar ca să odihnească,
pâinea din ei ce crește dulce -


Ovidiu Bartes-doina

Asculta mai multe audio diverse

Simfonia surzilor (III) revizuit**

      Unii vor fi tentați să creadă că vorbesc despre iubire. Eu însă nu m-aș grăbi cu etichetatul, pentru că despre iubire s-au scris multe și s-au spus și mai multe. Probabil încă, nu suficiente. Și spun asta pentru că încă oamenii se joacă de-a dragostea și de-a îndrăgosteala. Ori, ar trebui să fie limpede că aici vorbim despre lucruri cu totul diferite. Și când spun diferite nu mă refer la faptul că folosesc cuvântul iubire în loc de dragoste. Și nici nu intenționez să despart cei doi termeni care oricât am vrea se referă la același lucru - de altfel, îndrăgostitul își declară sentimentul prin intermediul sintagmei Te iubesc indiferent de cât de reală sau de pură îi este trăirea. De altfel nu vorbim despre un sentiment - și probabil asta ar trebui să clarifice eventuale neînțelegeri - ci de o trăire, un mod de a fi. În definitiv nu e nimeni mai bun sau mai rău în a se raporta al celălalt - fiecare face ce și cum poate din ceea ce știe. Am petrecut câtva timp observând relațiile de cuplu și trăindu-le în diferite ipostaze și dimensiuni. De asemenea, m-a fascinat observarea dimensiunii căsătorie - perioada ce precedă momentul nuntă, momentul nuntă, precum și celelalte momente ce țin de dimensiunea căsnicie. Sincer, concluziile rezultate în urma observațiilor de până în prezent nu sunt încurajatoare în această direcție, dar mă bucur că nu m-au afectat negativ în ceea ce privește propria perspectivă asupra acestei dimensiuni a existenței. Încercând să găsesc nodul gordian generator al problemelor în relațiile de cuplu am ajuns la concluzia că acesta este de fiecare dată reprezentat de înțelegerea lacunară a conceptului esențial care stă la baza acestui tip de relație.

      Am participat în urmă cu câteva zile la o nuntă. Din cuplul respectiv îl cunoșteam doar pe mire - și pot spune că îl cunosc foarte bine - astfel încât mi-am îndreptat atenția de-a lungul evenimentului asupra miresei. S-au întâmplat o serie de evenimente care m-au surprins negativ gândindu-mă la mire, iar la un moment dat mi-au trecut prin minte următoarele întrebări - zic eu, esențiale la nivelul fundamentării unei relații de cuplu: Vrei să stai lângă mine ? Vrei să trăiești lângă mine ? sau Vrei să trăiești cu mine ? Sunt, din punctul meu de vedere, întrebările care marchează limitele unei relații și implicit ale celor implicați. Nu poți trăi cu adevărat alături de o persoană comodă oricât de mare ar fi așa-zisa iubire. Poți gusta însă, o astfel de relație și poate e chiar indicat, dar nu până la sfârșitul vieții. E păcat, în condițiile în care avem doar o viață, să nu luăm de la ea tot ce e mai bun pentru fiecare dintre noi și să fim tot ceea ce putem fi, adică măcar să ne atingem, dacă nu chiar să ne depășim limitele, chiar și la nivelul vieții de cuplu. 

      Întrucât e foarte ușor să o iei la vale – atât de ușor că de cele mai multe ori nu e nevoie să faci nimic în această direcție – și să te obișnuiești cu comoditatea, majoritatea se plafonează în interiorul unei relații, mai ales când vorbim de căsnicie. Și asta mă face să cred că avem de a face cu un soi de siguranță – certificată prin respectivul act – prost înțeleasă, întrucât certificatul de căsătorie și toate drepturile și obligațiile ce le implică respectiva certificare vizează de fapt nucleul nou creat, familia, iar nu indivizii, în vederea bunei integrări în societate. Deci oferă un soi de sprijin … logistic, ca să-i spunem așa. Din punctul meu de vedere, dacă după ce ai intrat într-o relație sau după ce te-ai căsătorit, nu mai poți face lucrurile – bune evident – pe care le făceai înainte, înseamnă că ori ți-ai ales greșit partenerul, ori ai înțeles greșit conceptul de iubire, respectiv de relație. Acum ești doi, deci ar trebui să faci mai multe și mai eficient. Ori, din păcate de multe ori întâlnesc sintagma „acum avem mai multe probleme”. Și te întreb, când ai fost singur aveai probleme ? Nu. Acum când ești doi, de unde ai mai multe probleme ? Mulți spun că, acum, iubirea trece prin stomac. Prostii … vrei să spui că înainte de a ajunge să spui asta erai flămând ? sau erai cu capul în nori ?! Evident că în momentul în care o relație ajunge să se așeze, să se concretizeze – de la englezescul concrete = beton – începi să ai alte obiective din ce în ce mai … concrete, pe care ești tentat să le iei foarte în serios și să faci din ele țeluri sine qua non ale existenței (cum ar fi achiziționarea unei locuințe, pregătirea cadrului necesar urmașilor ce vor veni etc.), lucruri, de altfel, firești și de când lumea, doar că în zilele noastre au devenit niște obstacole aproape de netrecut. „Înainte era altfel (în sensul că mai ușor)” spun cei mai învârstă. Absolut normal. Și acum e altfel, dar problemele nu sunt ale vremii, ci ale oamenilor. Am mai spus cândva că trăim într-o societate nevrotică, deci care nu mai are răbdare să nimic. Și astfel majoritatea problemelor apar din pricina faptului că nimic nu mai apucă „să facă sens” – cum îmi place mie să spun. Ai nevoie, ca familie, de o locuință – tema zilei. Perfect, normal și firesc – elegant-prietenos, cum spunea un prieten. Aaaa, tu o vrei acum și o vrei pe cea mai bună. Dar ai făcut ceva până acum în direcția asta ?  Din câte am observat, termenul „chibzuință” e pe cale de dispariție – motiv pentru care lumea e din ce în ce mai tristă. Și ceea ce e de fapt și mai trist e că tristețea vine de la lucruri, nu de la fapte. Ori, chibzuința e de implementat întâi în gândire, mai apoi în faptă și de-abia în cele din urmă în lucruri. Astfel ne dăm limpede seama că lipsurile și mai apoi problemele provocate de ele, se își au sălaș întâi și-ntâi în gândire, urmând să se disperseze în raport geometric până la nivelul lucrurilor. Îi aud pe mulți tineri spunând „vreau să strâng bani să-mi iau o mașină” Să ce ? – îi întreb, ce să faci cu ea ?! ai nevoie de ea ? nu. Aaa … vorbim de un moft aici. Păi atunci îți urez succes ! Adună bani, ia-o și apoi ne vedem la … cafea, căci bere n-o să mai poți bea, să-mi povestești câte probleme ai cu mașina și cât te costă benzina, întreținerea, impozitul etc. Chiar dacă se pare că am divagat de la subiect, lucrurile se manifestă similar și la nivelul relațiilor. 

     A circulat într-o vreme o imagine cu doi oameni învârstă ținându-se de mână alături de care se afla următorul dialog: „Cum ați reușit să ajungeți până la vârsta aceasta împreună ? Eeeei … pe vremea noastră, dacă un lucru se strica, îl reparam, nu îl aruncam, respectiv înlocuiam.” Îmi mai spunea cineva că într-o relație trebuie să te lupți pentru a o susține, să renunți, să te zbați, să te … tot felu. Probabil că așa era cândva, când trebuia să te mulțumești cu ce găseai prin împrejurimi. Dar acum, când poți călători oriunde, când poți comunica cu oricine de oriunde, cine te mai obligă să te mulțumești cu ce găsești ?! Dacă ție îți place să mergi pe jos și celuilalt îi place să meargă cu mașina, evident că va trebui să găsiți soluții de compromis – și evident că acesta e doar începutul unei vieți de compromis și prin urmare va trebui tot timpul să renunțați la ceea ce vă place și să vă luptați pentru ca relația să rămână în picioare. Dar vin și te întreb: cine te-a pus să intri într-o relație cu persoana respectivă, dacă știai că nu vă plac aceleași lucruri ?! Nimeni. Aaaa, ai crezut că o se schimbe și că o să-i placă să meargă și pe jos ?! Ca să fiu indulgent, te întreb: ce mărturii ai avut că acest lucru o să se întâmple ? întrucât oamenii, de la sine, nu se schimbă, decât dacă fiecare este model pentru celălalt și asta a stat la baza respectivei relații – respectul și aprecierea celuilalt. Cu alte cuvinte, te iubesc pentru că alături de tine sunt mai bun, pentru că mă ajuți să fiu tot ceea ce sunt, iar nu pentru că atunci când te văd îmi crește nivelul hormonal sau pentru că îmi place să te țin noaptea în brațe, să îmi spună cineva „bună dimineața” când mă trezesc, să am cu cine îmi bea cafeaua, merge la plimbare, la film, la petreceri sau cu cine întemeia o familie. De ce nu ? pentru că ai foarte mari șanse să ajungi să-ți dai seama că de fapt nu ai cu cine sau că de fapt nu e persoana potrivită nici măcar pentru aceste lucruri mărunte. Și asta pentru că evident că dacă vei fi mai bun asta implică și realizarea celor bune dintre cele de mai sus.

       Revenind la cele trei întrebări de mai sus, în momentul în care le-am văzut scrise, am realizat că am în față trei tipologii de relații de cuplu. Adică există un tip de relație în care ceea ce îi ține alături pe cei doi este plăcerea de a petrece timpul împreună după ce fiecare își încheie activitatea personală. Cum ar fi, spre exemplu, faptul de a avea cu cine să – ieși în oraș, vezi un film, petreci după amiaza. Cu alte cuvinte, relația de timp liber. Care este diferența dintre iubirea în cauză și prietenie ?! Interesant … această diferență se manifestă la nivel de intimitate, dar într-un mod straniu: în primul caz ești mai intim în faptă, iar în cel de-al doilea în gând. Fiind tipul de relație cel mai primar, de obicei, implică persoane care își petrec existența în bidimensionalitate, respectând normele învățate cu o structură axiologică de masă și o metrică ontologică „tripodică”: serviciu-acasă-timp liber. De aici rezultă și o dispersie a personalității a cărei cotă variază după caz, legată de cei trei piloni. La locul de muncă faci ce ți se cere (ce trebuie), acasă faci ce e nevoie (ce trebuie), iar în timpul liber faci ce vrei (cum trebuie). În aceste condiții, foarte rar se va întâmpla să găsim un om liber. Prin urmare mobilul cel mai înalt care poate sta la baza unei astfel de relații va fi întemeierea unei familii cu șanse mici de dezvoltare la nivel uman, întrucât niciunul dintre cei doi implicați nu a găsit „calea” – de ieșire din „viața de consum” – fiind preocupați cu susținerea, respectiv întreținerea existenței fizice.

      Cel de-al doilea tip este unul intermediar – jumătate primul, jumătate cel de-al treilea – relația de tip martor. Este cazul în care unul trăiește cu entuziasm datorită prezenței celuilalt, iar celălalt se bucură de posibilitatea de a fi părtaș, mai bine spus martor, la viața celuilalt. Când spun cu entuziasm mă refer la faptul că trăiește cu adevărat. Avem aici de a face cu o persoană care a găsit calea și a ieșit din cerc – cel puțin – respectiv un candidat la tridimensionalitate, la Unu. Dacă nu ai ieșit din cerc, din punctul meu de vedere, nu poți spune că trăiești. Dacă nu ai ieșit din cerc nu îți dai seama că trăiești !  Doar după ce ieși din „vertiginosul haos de priveliști ce te-nșeală” ai șansa să realizezi că în această masă de oameni exiști și tu.  Și introvertiții au conștiința de sine, dar de cele mai multe ori existența lor se desfășoară într-un soi de concavitate, sub formă de enclavă în statul „masă”. Revenind la oile noastre, e normal ca o astfel de persoană care trăiește depășind limită după limită să atragă atenția și  astfel, o persoană din nivelul bidimensional, sau de ce nu, una asemănătoare sieși.

      Pentru a rămâne în parametrii tipologiei despre care vorbim trebuie subliniat faptul că în acest caz cel structura axiologică implică anumite mutații la nivelul vieții de familie și a timpului liber. În funcție de personalitatea celuilalt – dacă avem de a face cu un martor sau cu un partener de viață – sunt șanse crescătoare de dezlimitare și abordare a libertății ontologice cu tendință spre tridimensionalitate – asta și în funcție de nivelul de cultură al celor doi, pentru că altfel se riscă eșecul ridicării spre a treia dimensiune prin axarea pe depășirea de limite bidimensionale (vezi diferența dintre spirala bidimensională și cea tridimensională). Privind această stare a lucrurilor cu oarecare îngăduință, da, e o realizare ! Măcar ai ieșit din cerc. Dar dacă nu vei reuși să-ți creezi propriul drum, propria „cale” nu vei reuși să ajungi „acasă” – rămâne însă speranța că poate urmașii tăi vor avea un punct de plecare ceva mai avantajos. Și în acest caz rămâne comună diferența bizară față de prietenie.

       Aceste prime două tipuri de relații, care sunt cel mai des întâlnite și care, din punctul meu de vedere sunt surogate ale tipului real  de relație – și nu ideal, pentru că nu vorbesc despre ceea ce nu este sau despre cum ar trebui să fie – și care este cel aducător de probleme în viața cuplurilor care se încadrează aici. De ce ? Simplu ! Pentru că poți oricând găsi pe altcineva mai frumos, mai drăguț, mai simpatic sau care să se bucure cu mai mare entuziasm de prezența ta, dar foarte rar sau foarte greu vei găsi pe cineva căruia să îi placă să trăiască așa cum trăiești tu și respectiv să vrea să trăiască așa cum trăiești tu, deci împreună cu tine. Nu am spus altcineva pentru că atunci când l-ai găsit pe acel cineva, atunci vei fi cu adevărat împlinit – și atunci când ești împlinit nu mai cauți, pentru că asta înseamnă că deja ai găsit. Mă grăbesc însă să vă povestesc mai pe-ndelete despre cel de-al treilea tip de relație pentru că aici am vrut să ajung – fiind tipul care îmi place cel mai mult.

       Eh, acum i-acum … tipul esențelor tari. Tipul în care avem două entități implicate 100% tipul celor care pot spune cu adevărat că unul fără celălalt nu ar putea trăi. Și aici nu vorbesc de acele declarații mieroase de amorezi zaharați, ci de cea de-a treia dimensiune a existenței reflectată în viața de cuplu – cea în care unu și unu fac trei generatori ai celor zece mii de lucruri. E vorba de realizarea acelui aliaj în care realizezi ce înseamnă cu adevărat să trăiești. Priviți puțin următoarea ecuație: dacă ai reușit să devii Unu – lucru care înseamnă că ai realizat că ești în stare de sau poți face orice – care deci tinzi spre infinit / spre absolut, ce se întâmplă dacă lângă tine mai apare un Unu cu aceleași proprietăți ?! Poate și sper că acum vă veți da seama de ce acest Unu și cu Unu dă naștere la Trei care naște cele zece mii de lucruri. Putem spune că la baza unei astfel de relație stă conceptul de iubire sau de dragoste ? Mie unuia mi se pare că în fața unei astfel de ecuații aceste două concepte pălesc și par cel puțin învechite / depășite, dacă nu chiar că nu au nimic de a face cu trăirea metafizică. Acum, dacă nu ai depășit dimensiunea binară nu ai cum să înțelegi acest tip de ecuație, pentru că asta înseamnă că încă nu ești Unu, că încă mai bâjbâi, încă mai cauți, dar dacă ai ajuns în cea de-a treia dimensiune vei realiza că această metamatică este reală.