Unii vor fi tentați să creadă că vorbesc
despre iubire. Eu însă nu m-aș grăbi cu etichetatul, pentru că despre iubire
s-au scris multe și s-au spus și mai multe. Probabil încă, nu suficiente. Și
spun asta pentru că încă oamenii se joacă de-a dragostea și de-a îndrăgosteala.
Ori, ar trebui să fie limpede că aici vorbim despre lucruri cu totul diferite.
Și când spun diferite nu mă refer la faptul că folosesc cuvântul iubire în
loc de dragoste. Și nici nu intenționez să despart cei doi termeni care
oricât am vrea se referă la același lucru - de altfel, îndrăgostitul își
declară sentimentul prin intermediul sintagmei Te iubesc indiferent
de cât de reală sau de pură îi este trăirea. De altfel nu vorbim despre un
sentiment - și probabil asta ar trebui să clarifice eventuale neînțelegeri - ci
de o trăire, un mod de a fi. În definitiv nu e nimeni mai bun sau mai rău în a
se raporta al celălalt - fiecare face ce și cum poate din ceea ce știe. Am
petrecut câtva timp observând relațiile de cuplu și trăindu-le în diferite
ipostaze și dimensiuni. De asemenea, m-a fascinat observarea dimensiunii căsătorie
- perioada ce precedă momentul nuntă, momentul nuntă, precum și
celelalte momente ce țin de dimensiunea căsnicie. Sincer, concluziile
rezultate în urma observațiilor de până în prezent nu sunt încurajatoare în
această direcție, dar mă bucur că nu m-au afectat negativ în ceea ce privește
propria perspectivă asupra acestei dimensiuni a existenței. Încercând să găsesc
nodul gordian generator al problemelor în relațiile de cuplu am ajuns la
concluzia că acesta este de fiecare dată reprezentat de înțelegerea lacunară a
conceptului esențial care stă la baza acestui tip de relație.
Am participat în urmă cu câteva zile la o
nuntă. Din cuplul respectiv îl cunoșteam doar pe mire - și pot spune că îl
cunosc foarte bine - astfel încât mi-am îndreptat atenția de-a lungul
evenimentului asupra miresei. S-au întâmplat o serie de evenimente care m-au
surprins negativ gândindu-mă la mire, iar la un moment dat mi-au trecut prin
minte următoarele întrebări - zic eu, esențiale la nivelul fundamentării unei
relații de cuplu: Vrei să stai lângă mine ? Vrei să trăiești lângă
mine ? sau Vrei să trăiești cu mine ? Sunt, din punctul meu de vedere,
întrebările care marchează limitele unei relații și implicit ale celor
implicați. Nu poți trăi cu adevărat alături de o persoană comodă oricât de mare
ar fi așa-zisa iubire. Poți gusta însă, o astfel de relație și poate e chiar
indicat, dar nu până la sfârșitul vieții. E păcat, în condițiile în care avem
doar o viață, să nu luăm de la ea tot ce e mai bun pentru fiecare dintre noi și
să fim tot ceea ce putem fi, adică măcar să ne atingem, dacă nu chiar să ne
depășim limitele, chiar și la nivelul vieții de cuplu.
Întrucât e foarte ușor
să o iei la vale – atât de ușor că de cele mai multe ori nu e nevoie să faci
nimic în această direcție – și să te obișnuiești cu comoditatea, majoritatea se
plafonează în interiorul unei relații, mai ales când vorbim de căsnicie. Și
asta mă face să cred că avem de a face cu un soi de siguranță – certificată
prin respectivul act – prost înțeleasă, întrucât certificatul de căsătorie și
toate drepturile și obligațiile ce le implică respectiva certificare vizează de
fapt nucleul nou creat, familia, iar nu indivizii, în vederea bunei integrări
în societate. Deci oferă un soi de sprijin … logistic, ca să-i spunem așa. Din
punctul meu de vedere, dacă după ce ai intrat într-o relație sau după ce te-ai
căsătorit, nu mai poți face lucrurile – bune evident – pe care le făceai
înainte, înseamnă că ori ți-ai ales greșit partenerul, ori ai înțeles greșit
conceptul de iubire, respectiv de relație. Acum ești doi, deci ar trebui să
faci mai multe și mai eficient. Ori, din păcate de multe ori întâlnesc sintagma
„acum avem mai multe probleme”. Și te întreb, când ai fost singur aveai
probleme ? Nu. Acum când ești doi, de unde ai mai multe probleme ? Mulți
spun că, acum, iubirea trece prin stomac. Prostii … vrei să spui că înainte de
a ajunge să spui asta erai flămând ? sau erai cu capul în nori ?! Evident că în
momentul în care o relație ajunge să se așeze, să se concretizeze – de la
englezescul concrete = beton – începi
să ai alte obiective din ce în ce mai … concrete, pe care ești tentat să le iei
foarte în serios și să faci din ele țeluri sine qua non ale existenței (cum ar
fi achiziționarea unei locuințe, pregătirea cadrului necesar urmașilor ce vor
veni etc.), lucruri, de altfel, firești și de când lumea, doar că în zilele
noastre au devenit niște obstacole aproape de netrecut. „Înainte era altfel (în
sensul că mai ușor)” spun cei mai învârstă. Absolut normal. Și acum e altfel,
dar problemele nu sunt ale vremii, ci ale oamenilor. Am mai spus cândva că
trăim într-o societate nevrotică, deci care nu mai are răbdare să nimic. Și
astfel majoritatea problemelor apar din pricina faptului că nimic nu mai apucă
„să facă sens” – cum îmi place mie să spun. Ai nevoie, ca familie, de o
locuință – tema zilei. Perfect, normal și firesc – elegant-prietenos, cum
spunea un prieten. Aaaa, tu o vrei acum și o vrei pe cea mai bună. Dar ai făcut
ceva până acum în direcția asta ? Din
câte am observat, termenul „chibzuință” e pe cale de dispariție – motiv pentru
care lumea e din ce în ce mai tristă. Și ceea ce e de fapt și mai trist e că
tristețea vine de la lucruri, nu de la fapte. Ori, chibzuința e de implementat
întâi în gândire, mai apoi în faptă și de-abia în cele din urmă în lucruri.
Astfel ne dăm limpede seama că lipsurile și mai apoi problemele provocate de
ele, se își au sălaș întâi și-ntâi în gândire, urmând să se disperseze în
raport geometric până la nivelul lucrurilor. Îi aud pe mulți tineri spunând
„vreau să strâng bani să-mi iau o mașină” Să ce ? – îi întreb, ce să faci cu ea
?! ai nevoie de ea ? nu. Aaa … vorbim de un moft aici. Păi atunci îți urez
succes ! Adună bani, ia-o și apoi ne vedem la … cafea, căci bere n-o să mai
poți bea, să-mi povestești câte probleme ai cu mașina și cât te costă benzina,
întreținerea, impozitul etc. Chiar dacă se pare că am divagat de la subiect,
lucrurile se manifestă similar și la nivelul relațiilor.
A circulat într-o
vreme o imagine cu doi oameni învârstă ținându-se de mână alături de care se
afla următorul dialog: „Cum ați reușit să ajungeți până la vârsta aceasta
împreună ? Eeeei … pe vremea noastră, dacă un lucru se strica, îl reparam, nu
îl aruncam, respectiv înlocuiam.” Îmi mai spunea cineva că într-o relație
trebuie să te lupți pentru a o susține, să renunți, să te zbați, să te … tot
felu. Probabil că așa era cândva, când trebuia să te mulțumești cu ce găseai
prin împrejurimi. Dar acum, când poți călători oriunde, când poți comunica cu
oricine de oriunde, cine te mai obligă să te mulțumești cu ce găsești ?! Dacă
ție îți place să mergi pe jos și celuilalt îi place să meargă cu mașina,
evident că va trebui să găsiți soluții de compromis – și evident că acesta e
doar începutul unei vieți de compromis și prin urmare va trebui tot timpul să
renunțați la ceea ce vă place și să vă luptați pentru ca relația să rămână în
picioare. Dar vin și te întreb: cine te-a pus să intri într-o relație cu
persoana respectivă, dacă știai că nu vă plac aceleași lucruri ?! Nimeni. Aaaa,
ai crezut că o se schimbe și că o să-i placă să meargă și pe jos ?! Ca să fiu
indulgent, te întreb: ce mărturii ai avut că acest lucru o să se întâmple ?
întrucât oamenii, de la sine, nu se schimbă, decât dacă fiecare este model
pentru celălalt și asta a stat la baza respectivei relații – respectul și
aprecierea celuilalt. Cu alte cuvinte, te iubesc pentru că alături de tine sunt
mai bun, pentru că mă ajuți să fiu tot ceea ce sunt, iar nu pentru că atunci
când te văd îmi crește nivelul hormonal sau pentru că îmi place să te țin
noaptea în brațe, să îmi spună cineva „bună dimineața” când mă trezesc, să am
cu cine îmi bea cafeaua, merge la plimbare, la film, la petreceri sau cu cine
întemeia o familie. De ce nu ? pentru că ai foarte mari șanse să ajungi să-ți
dai seama că de fapt nu ai cu cine sau că de fapt nu e persoana potrivită nici
măcar pentru aceste lucruri mărunte. Și asta pentru că evident că dacă vei fi
mai bun asta implică și realizarea celor bune dintre cele de mai sus.
Revenind la cele trei întrebări de mai sus, în
momentul în care le-am văzut scrise, am realizat că am în față trei tipologii
de relații de cuplu. Adică există un tip de relație în care ceea ce îi ține alături
pe cei doi este plăcerea de a petrece timpul împreună după ce fiecare își încheie
activitatea personală. Cum ar fi, spre exemplu, faptul de a avea cu cine să – ieși în oraș, vezi un film,
petreci după amiaza. Cu alte cuvinte, relația de timp liber. Care este
diferența dintre iubirea în cauză și prietenie ?! Interesant … această
diferență se manifestă la nivel de intimitate, dar într-un mod straniu: în
primul caz ești mai intim în faptă, iar în cel de-al doilea în gând. Fiind
tipul de relație cel mai primar, de obicei, implică persoane care își petrec
existența în bidimensionalitate, respectând normele învățate cu o structură
axiologică de masă și o metrică ontologică „tripodică”: serviciu-acasă-timp
liber. De aici rezultă și o dispersie a personalității a cărei cotă variază
după caz, legată de cei trei piloni. La locul de muncă faci ce ți se cere (ce
trebuie), acasă faci ce e nevoie (ce trebuie), iar în timpul liber faci ce vrei
(cum trebuie). În aceste condiții, foarte rar se va întâmpla să găsim un om
liber. Prin urmare mobilul cel mai înalt care poate sta la baza unei astfel de
relații va fi întemeierea unei familii cu șanse mici de dezvoltare la nivel
uman, întrucât niciunul dintre cei doi implicați nu a găsit „calea” – de ieșire
din „viața de consum” – fiind preocupați cu susținerea, respectiv întreținerea
existenței fizice.
Cel de-al doilea tip este unul intermediar –
jumătate primul, jumătate cel de-al treilea – relația de tip martor. Este cazul
în care unul trăiește cu entuziasm datorită prezenței celuilalt, iar celălalt
se bucură de posibilitatea de a fi părtaș, mai bine spus martor, la viața
celuilalt. Când spun cu entuziasm mă refer la faptul că trăiește cu adevărat.
Avem aici de a face cu o persoană care a găsit calea și a ieșit din cerc – cel puțin
– respectiv un candidat la tridimensionalitate, la Unu. Dacă nu ai ieșit din
cerc, din punctul meu de vedere, nu poți spune că trăiești. Dacă nu ai ieșit
din cerc nu îți dai seama că trăiești ! Doar după ce ieși din „vertiginosul haos de
priveliști ce te-nșeală” ai șansa să realizezi că în această masă de oameni
exiști și tu. Și introvertiții au
conștiința de sine, dar de cele mai multe ori existența lor se desfășoară într-un
soi de concavitate, sub formă de enclavă în statul „masă”. Revenind la oile
noastre, e normal ca o astfel de persoană care trăiește depășind limită după
limită să atragă atenția și astfel, o
persoană din nivelul bidimensional, sau de ce nu, una asemănătoare sieși.
Pentru a rămâne în parametrii tipologiei despre
care vorbim trebuie subliniat faptul că în acest caz cel structura axiologică
implică anumite mutații la nivelul vieții de familie și a timpului liber. În funcție
de personalitatea celuilalt – dacă avem de a face cu un martor sau cu un
partener de viață – sunt șanse crescătoare de dezlimitare și abordare a
libertății ontologice cu tendință spre tridimensionalitate – asta și în funcție
de nivelul de cultură al celor doi, pentru că altfel se riscă eșecul ridicării
spre a treia dimensiune prin axarea pe depășirea de limite bidimensionale (vezi
diferența dintre spirala bidimensională și cea tridimensională). Privind
această stare a lucrurilor cu oarecare îngăduință, da, e o realizare ! Măcar ai
ieșit din cerc. Dar dacă nu vei reuși să-ți creezi propriul drum, propria
„cale” nu vei reuși să ajungi „acasă” – rămâne însă speranța că poate urmașii
tăi vor avea un punct de plecare ceva mai avantajos. Și în acest caz rămâne
comună diferența bizară față de prietenie.
Aceste prime două tipuri de relații, care sunt
cel mai des întâlnite și care, din punctul meu de vedere sunt surogate ale
tipului real de relație – și nu ideal,
pentru că nu vorbesc despre ceea ce nu este sau despre cum ar trebui să fie –
și care este cel aducător de probleme în viața cuplurilor care se încadrează
aici. De ce ? Simplu ! Pentru că poți oricând găsi pe altcineva mai frumos, mai
drăguț, mai simpatic sau care să se bucure cu mai mare entuziasm de prezența
ta, dar foarte rar sau foarte greu vei găsi pe cineva căruia să îi placă să
trăiască așa cum trăiești tu și respectiv să vrea să trăiască așa cum trăiești
tu, deci împreună cu tine. Nu am spus altcineva pentru că atunci când l-ai găsit pe acel cineva, atunci vei fi cu
adevărat împlinit – și atunci când ești împlinit nu mai cauți, pentru că asta
înseamnă că deja ai găsit. Mă grăbesc însă să vă povestesc mai
pe-ndelete despre cel de-al treilea tip de relație pentru că aici am vrut să
ajung – fiind tipul care îmi place cel mai mult.
Eh, acum i-acum … tipul esențelor tari. Tipul
în care avem două entități implicate 100% tipul celor care pot spune cu
adevărat că unul fără celălalt nu ar putea trăi. Și aici nu vorbesc de acele
declarații mieroase de amorezi zaharați, ci de cea de-a treia dimensiune a
existenței reflectată în viața de cuplu – cea în care unu și unu fac trei
generatori ai celor zece mii de lucruri. E vorba de realizarea acelui aliaj în
care realizezi ce înseamnă cu adevărat să trăiești. Priviți puțin următoarea
ecuație: dacă ai reușit să devii Unu – lucru care înseamnă că ai realizat că
ești în stare de sau poți face orice – care deci tinzi spre infinit / spre
absolut, ce se întâmplă dacă lângă tine mai apare un Unu cu aceleași
proprietăți ?! Poate și sper că acum vă veți da seama de ce acest Unu și cu Unu
dă naștere la Trei care naște cele zece mii de lucruri. Putem spune că la baza
unei astfel de relație stă conceptul de iubire sau de dragoste ? Mie unuia mi
se pare că în fața unei astfel de ecuații aceste două concepte pălesc și par
cel puțin învechite / depășite, dacă nu chiar că nu au nimic de a face cu
trăirea metafizică. Acum, dacă nu ai depășit dimensiunea binară nu ai cum să
înțelegi acest tip de ecuație, pentru că asta înseamnă că încă nu ești Unu, că
încă mai bâjbâi, încă mai cauți, dar dacă ai ajuns în cea de-a treia dimensiune
vei realiza că această metamatică este reală.
Postări
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu