Ajutor vs. Colaborare

       A ajuta înseamnă să acorzi sprijin celui care ţi-l cere şi care, deci, are nevoie de el, pentru a duce la bun sfârşit o ACŢIUNE concretă, al cărei personaj principal unic realizator şi actant este el. Aşadar, în momentul în care ceri ajutorul cuiva, asta înseamnă nu că vrei să faci ceva, ci că deja te-ai apucat de treabă, acţiunea este în derulare, dar în momentul de faţă te-ai împotmolit. (De exemplu: o doamnă iese în oraş la plimbare cu căruciorul în care se află copilul său şi vrea să urce  căruciorul în autobuz. Tu o ajuţi să urce căruciorul nu să-şi plimbe copilul) Prin urmare, ajutorul presupune şi incită la o acţiune de moment. 

        Te pot ajuta cu ceva ? de ce ? simplu, pentru că pot.
Pe de altă parte, atunci când ceri ceva, aceasta este alt"ceva" decât ajutorul. Fii cu băgare de seamă şi dacă-mi ceri ajutorul, nu te aştepta să-ţi fac eu treaba sau să-ţi rezolv eu problema. Eu te ajut să te despotmoleşti şi atât - mai depate îţi vezi singur de drum. De ce ? pentru că tot ce depăşeşte aceste limite, de fapt, nu este ajutor ci "co"laborare, adică lucru împreună, laolaltă. Întrucât trăim într-o lume în care, din păcate, individualul e mai important decât exemplarul, a nu face clar diferenţa între ajutor şi colaborare poate atrage după sine daune colaterale sau chiar erori identitare (vezi plagierea). Revenind la colaborare, aceasta presupune la rândul ei un ... inter"esse", adică - spre surprinderea multora - o lipsă comună; lipsă care, atenţie, nu e o problemă, ci generează o problemă. În fond, asta ar trebui să fie cheia şi în final scopul oricărei colaborări: existenţa unei probleme comune şi soluţionarea ei care să asigure acoperirea lipsei. În acest fel, dacă ambele părţi ("co") sunt afectate de problemă - cazul ideal - atunci este de la sine înţeles că se vor şi implica 100% în soluţionarea ei, de unde rezultă "infinitul nepreţuit". Cu alte cuvinte - în sens taoist vorbind - 1+1 = 3 care este rădăcina tuturor lucrurilor. Înainte de a merge mai departe propun stabilirea următoarei "ecuaţii": lipsa = lucru şi problema = acţiune; unde lucru = inert (lipsit de viaţă) şi acţiune = mişcare (viu). Prin urmare, dacă interesul  unei colaborări este obţinerea a ceva - deci un lucru - atunci, ori nu avem de a face cu o colaborare, ci cu un ajutor mascat, ori "esse" este de fapt cauza şi prin urmare preţul colaborării, iar nicidecum rezultatul. În aceste condiţii valoarea lucrului făcut este limitată din capul locului şi prin urmare şi rezultatul ... căci infinitul nu poate fi preţuit.

...
       

Dacă aş ...

       Dacă aş fi fost o piatră, aş fi vrut să pot simţi vântul, soarele, ploaia sau atingerea unei mâini. Dacă aş fi fost un copac, aş fi vrut să pot umbla dintr-un loc în altul. Dacă aş fi fost un câine, aş fi vrut să-ţi spun o mie de lucruri. Dar iată-ne, suntem oameni - şi aici mulţi dintre cei care mă cunoaşteţi veţi zâmbi, pentru că eu ... nu sunt... sau încă nu mi-a venit vremea să fiu. Şi totuşi, putem simţi căldura soarelui, vântul, picăturile de ploaie stropindu-ne faţa, putem umbla de colo-colo şi chiar ne spunem o mie de lucruri. Şi totuşi dacă ! 

       Există o infinitate de lucruri care ne opresc de la a face ceea ce vrem, sau de la a vrea să facem ceva. Pe cât de complicată ar părea această ecuaţie, se pare că cea mai mare şi mai importantă necunoscută este şi cea mai la îndemâna noastră şi .... - surpriză (!) - suntem noi înşine. Cu riscul de a repeta o chestie arhicunoscută, cam de 2500 de ani soluţia a fost găsită şi scrisă în piatră: Cunoaşte-te pe tine însuţi ! Dacă nu ştii cine, ce eşti ... ai slabe şanse să afli ce vrei. Prin urmare, dacă nu ştii ce vrei, ceea ce faci nu are nici o legătură cu tine. Sau lucrul cel mai grav care ţi se poate întâmpla, dacă nu faci ceea ce vrei tu, atunci cu siguranţă faci ceea ce vor alţii; şi atunci te întreb cine este stăpân pe viaţa ta ? Da, ştiu, sclavia a fost abolită demult ... şi totuşi ...

       Să luăm un exemplu banal: cu toţii am văzut imagini cu oameni râzând în ploaie şi majoritatea am simţit bucuria pe care ne-o transmiteau cei în cauză. Şi totuşi, de câte ori am ieşit afară din casă când a început ploaia să cadă ? de ce ? pentru că avem o minte care ne spune: ai înnebunit ? cum să ieşi şi să dansezi în ploaie ? ce va zice lumea ? oare ... ?! Dacă stai un pic şi te gândeşti cu aceeaşi minte care te opreşte ... căci până la urmă "cui pe cui se scoate" îţi vei da seama că "lumea" nu va face decât să constate un lucru firesc (!) şi în engleză sună perfect: he's out of his mind ! adică a ieşit din "minte".
       Bun, am înţeles ... să ieşi în ploaie dansând e un pic cam mult. Adică sunt prea mulţi împotriva unui astfel de comportament. Sau poate chiar nu ai motive suficiente pentru un astfel de gest. Atunci, hai să vedem ... poate că eşti student; ce-ar fi să încerci să înveţi mai mult decât ţi se cere ? astfel încât atunci când va veni vremea examenelor să nu te mai simţi pus la zid de către cei care te evaluează, ci să reuşeşti ca împreună cu profesorul examinator să atingeţi scopul real al "examenului" şi anume evaluarea nivelului cunoştinţelor pe care le-ai dobândit cu ajutorul lui. La asta nu cred că ar mai fi cineva care să te facă să te simţi stingher. Mai mult decât atât, cred că ar fi mai mulţi cei care ar avea beneficii de pe urma acestui fapt:
- Tu, în primul rând, pentru că vei fi acumulat mai multe cunoştinţe decât ai fi făcut-o în mod normal, apoi, în urma evaluării cu siguranţă îţi va creşte stima de sine şi ... mai mult decât atât, vei câştiga şi aprecierea celor din jur.
- Profesorul cu siguranţă se va bucura să te aibă printre elevii săi, pentru că - crede-mă - unul dintre cele mai înalte idealuri ale unui dascăl este să aibă discipoli competitivi.
- Colegii, chiar dacă îţi va fi greu să crezi, şi ei vor avea foarte mult de câştigat de pe urma reuşitei tale, pentru că vor avea un "lider" care va creşte nivelul clasei şi va impune un ritm mai competitiv.
- Părinţii vor fi foarte mândrii de tine
- Prietenii la fel. Şi nu te gândi că va trebui să renunţi la ei pentru a avea mai mult timp pe care să-l dedici studiului. Dacă vrei să înveţi mai multe nu trebuie neapărat să înveţi mai mult timp. Mai este şi varianta de a învăţa eficient ! sau de a-ţi folosi timpul eficient. Asta mai ales acum când tehnica ne oferă atâtea avantaje. Cheia este să reuşim să le punem în slujba noastră, în loc să devenim slugile lor.
       Eu nu pot să-ţi garantez că dacă te vei lăsa de fumat te vei simţi mai bine, pentru că n-am făcut asta, dar am experimentat ce înseamnă să mergi la un examen cu materia învăţată 120 % şi pot să îţi spun că a fost cea mai incitantă experienţă din toată perioada de studenţie. Păcat însă că am trăit-o cam târziu. Totuşi nu e niciodată prea târziu să începi să trăieşti cu adevărat.
      Haidem să o luăm la rând pe filonul care-mi place mie şi anume, decât să mă lupt cu ceea ce nu pot şi nu-mi place, mai bine să fac cât mai bine ceea ce pot şi îmi place sau ... decât să mă plâng pentru ceea ce nu am, să mă bucur de ceea ce am. Asta mai ales pentru că am citit cândva la Osho că nu contează mulţimea lucrurilor pe care le ai, ci ceea ce faci cu ceea ce ai. Dacă e să ne gândim bine la ce avem, până la urmă e foarte uşor să ne dăm seama că de fapt în afară de noi înşine nu avem nimic. Şi în definitiv nici nu ar trebui să ne dorim să avem altceva sau ... restul e "apă de ploaie" respectiv prea efemer ca să ne cheltuim vremea cu el (restul).
       Dat fiind faptul că de vreo 10 ani îmi petrec viaţa printre studenţi mi-am dat seama că această perioadă din viaţa viitorilor oameni este cea mai critică. De ce ? pentru că indiferent ce ai făcut până ce ai ajuns la facultate, din punctul meu de vedere mai ai o şansă. Când spun această perioadă mă refer la segmentul de vârstă 19-28 respectiv până la întemeierea unei noi familii. Evident, perioada liceului poate fi semnificativă dacă reuşeşti să iei decizia corectă la timp, deşi nu te opreşte nimeni să devii o excepţie. Dacă stau bine şi mă gândesc, am putea ajusta acest segment la 21-28 după cum se întâmplă în cultura orientală. Este, în principiu, perioada cea mai favorabilă experimentării a ceea ce eşti, asta în primul rând pentru că părinţii "stau" la distanţă, societatea nu te asaltează, ci din contră îţi oferă "spaţiu de manevră" iar religia ... începe să aibă alte conotaţii. La toate acestea se adaugă faptul că eşti plin de energie şi ... nu ai nimic de pierdut, pentru că nu ai nimic, decât cel mult pe tine însuţi. Şi dacă te ai pe tine însuţi, atunci chiar nu mai ai nevoie de nimic pentru că "dacă aş ..." dispare. Cum ? prin faptul că apare un dicton pe care l-am descoperit de curând şi care spune că " dacă ai şti cu siguranţă că orice ai întreprinde acum ţi-ar ieşi după cum îţi doreşti, ce ai face ? Atunci du-te şi fă acel lucru !" În fond singurul lucru cert pe lumea asta e schimbarea şi depinde doar de tine dacă aceasta e o calitate sau un defect. În această dinamică a energiilor, numită viaţă, există două poziţii: iei sau dai. De exemplu, student fiind, poţi acumula cunoştinţe care să-ţi fie ţie de folos sau - indiferent dacă o faci sau nu - profesorii vor primi bani pe seama ta. Evident, stă în puterea ta ca foloasele pe care le tragi tu de pe urma lor să fie mai valoroase decât banii pe care îi câştigă ei de pe urma ta. La fel stau lucrurile şi în cazul în care eşti angajat: poţi să te mulţumeşti cu salariul primit pentru care îţi dai la schimb timpul şi cunoştinţele sau poţi face din asta un mijloc de dezvoltare personală pentru care eşti plătit - de asemenea depinde numai şi numai de tine !
sau ... iată ce spune Bobby Gailor în această direcţie 

Confucius, la rândul său spunea că dacă îţi alegi o slujbă unde să faci ceea ce-ţi place, nu va trebui să munceşti nici măcar o zi din viaţa ta.