Despre cele ce se cuvin (II)

Mi-aduc cu drag aminte de o cugetare evreiască pe care mi-a mărturisit-o un profesor drag mie şi care sună cam aşa: Trebuie să facem ceva, pentru ca făcând să cunoaştem mai mult; şi cunoscând mai mult să devenim mai înţelepţi; şi înţelepţi fiind să ajungem la cunoaşterea adevărurilor universale, iar acestea cunoscându-le, să ne uităm în jurul nostru şi să vedem ce este de făcut. Grozav lucru, nu ?!
Lumea e plină de oameni nemulţumiţi din tot felul de motive iar una din cele mai frecvente reacţii ale acestei stări este arătatul cu degetul către lucruri din afara noastră. Aproape întotdeauna când ni se întâmplă ceva rău arătăm cu degetul adică ne plasăm în ipostaza de victime ale ceva din afara noastră fără să ne dăm seama de un aspect fundamental - zic eu - ce ţine de simbolistica acestui gest: când arătăm cu degetul, doar unul, cel mult două, dintre cele cinci ale mâinii în cauză se îndreaptă în afară pe când restul de trei se îndreaptă paradigmatic către noi.  Altfel spus de cele mai multe ori, dacă nu chiar întotdeauna - asta depinde de cât de radicali suntem cu noi înşine - de cele ce ni se întâmplă, noi suntem singurii "vinovaţi", evident nu mă refer doar la lucrurile bune. Ştiu o carte foarte bună în acest sens pe care v-o recomand cu căldură - OSHO - Conştientizarea - calea de a trăi în armonie.
Evident, când vorbim despre a face ceva ne gândim la lucruri care se situează în proximitatea acţiunilor noastre şi care se vădesc a ne aştepta să le preluăm în proiect. Asta pentru că întotdeauna există lucruri pe care doar unii dintre noi le putem face - trebuie să fim doar cu băgare de seamă. O cugetare orientală spunea că raportat la lumea întreagă, toate lucrurile pe care le facem într-o viaţă sunt nesemnificative, dar nimeni nu le poate face în locul nostru. 

Despre cele ce se cuvin (I)

Stăm adeseori încorsetaţi în anumite stări deloc convenabile şi dacă cineva, chiar şi cu gând bun ne întreabă "ce-i cu tine ?! s-a întâmplat ceva ?!" evident că nu ne putem descoperi neputinţa şi răspundem "nimic". Ei, "nimic" nu există, în cel mai bun caz: "nu ştiu". Şi totuşi ce se întâmplă de fapt ?! Se întâmplă o acumulare de lucruri, fapte, gânduri care la un moment dat ţin să ne avertizeze că ceva se întâmplă - şi ca de obicei, acel ceva nu este unul bun. Să nu uităm că în general suntem o generaţie nevrotică - da, mass-media poate spune dinamică - dar nu în sensul bun, din moment ce produsele gândurilor noastre au atribute de genul fast food şi second hand şi vin adeseori deodată cu acestea sau poate chiar mai repede - şi asta chiar de la cele mai fragede vârste. Suntem o generaţie care nu avem timp pentru că suntem prea agitaţi pentru a-l putea cuprinde, pentru a-l putea cunoaşte şi a-l domina. De ce am fi altfel, când societatea ne-a pus totul atât de la îndemână ... şi ni le-a vârât atât de sub nas încât nici nu mai avem prea multe şanse de a respira altceva. Ştiţi aerul proaspăt din pădure ?! Nu e mitologie ! E realitate ! Dar ca să te convingi trebuie să renunţi la calculator, la televizor, la telefonul mobil  - fiindcă întotdeauna se va găsi unul ca tine care să te sune, tocmai când vei vrea să ieşi din casă, să te cheme la o bere în oraş - şi apoi urmează chinul de care te fereşti cel mai mult: drumul până acolo. Pe jos, nicio şansă (!), cu mijloacele de transport e prea complicat că trebuie să aştepţi după ele şi nu te duc niciodată până la marginea pădurii, iar cu maşina - dacă se întâmplă să o ai - nu te-ai duce singur, iar toţi cei pe care i-ai sunat sunt ocupaţi, sau nu se merită să strici benzina pentru asta. Deci, mai bine ne continuăm sejurul navigând după chestii de ultimă oră ...

Ştiu sună dur, dar când îţi dai seama cât de real e stai aşa ... tâmp ... şi te gândeşti: "ce-i cu lumea asta ?!" dar nu lumea e problema, căci lucrurile astea ţi se întâmplă ţie. Aşa că pleci bărbia în piept şi te întrebi: "ce-i cu mine ?!" Ai răbdare şi uită-te cu băgare de seamă ! ce faci acum ? ce-ai făcut până acum ? ... ce vei face ?

 Da, ai dreptul să fii revoltat, dar ca atitudine. De altfel, poţi să fii chiar agresiv, dar cu tine însuţi ! Ştiu un proverb turcesc care spune: Oricât de mult ai mers pe un drum greşit, întoarce-te ! 

Dar de unde ştii că e un drum greşit ? Google-ul nu-ţi dă răspuns la această întrebare, televizorul îţi spune mai nou că totul e greşit. Dacă ţi-o spun părinţii, te enervezi şi-ţi spui "ce ştiu ei ?! nu mai sunt vremurile acelea, nici nu ştiu să scrie un sms ce să mai zic de calculator - au impresia că e ceva obiect de mobilier". Prietenii ?! păi cu ei te distrezi, de unde să ştie ei dacă drumul tău e bun sau nu ?! pentru ei orice faci e bine şi poate constitui un motiv de petrecere. Şi iacătă, te trezeşti de unul singur ... toată lumea te întreabă "ce-i cu tine" când tu tocmai la ei cauţi răspuns şi ajutor.

Acum că eşti singur, uită-te la ziua ce a trecut, la cea de ieri, la anul precedent până la ultima dată când ai luat o decizie importantă pentru cursul vieţii tale - sau poate şi mai departe în timp - şi vezi ce ţi-ai propus atunci, ce ai realizat şi încotro urmează să te îndrepţi. De fel, cu toţii dorim să fim buni, foarte buni, cei mai buni, ţine de natura umană să evoluăm dar ...  suntem oameni nu ?! deci uităm ... uităm de visele noastre, uităm de ţelurile pe care cândva ni le-am propus, într-un final uităm chiar şi de noi.

Eu ştiu o vorbă care spune că pentru ca un lucru bun să nu se întâmple nu trebuie să faci nimic ! Da, oarecum îţi stă mintea în loc, dar concluzia e că trebuie să facem ceva: noi cu noi înşine pentru că dacă nu facem noi, face societatea cu noi.

Decide sau vei fi decis ! sau Hotărăşte-te (Fii hotărât), sau vei fi hotărât !

să ce ? ... vom vedea ... 

Soare cu dinţi

E o zi de Duminică cu soare. Totuşi e destul de rece afară, chiar şi aici la mine. Îmi iau micul dejun de desfătare - fulgi cu lapte - şi mă gândesc să finalizez o carte la care citesc cam demult. Ce-i drept nu mă deranjează faptul că citesc la ea de vreo jumătate de an, oricum capitolele ei pot fi citite şi separat. Totuşi ar trebui să o duc la bun sfârşit. Astfel voi avea cale liberă la documentarea pentru referatele ce le mai am de făcut.

Şi totuşi alta era cauza pentru care m-am apucat de scris ... da ... şi nu e numai una, am atâtea gânduri în minte că mi-ar mai trebui vreo zece mâini şi vreo douăzeci de mii de neuroni să facă selecţie printre ele. Da, îmi aduc aminte, văzusem articolul "Avatar", varianta tv a lui Stephen Hawking şi m-a pornit aşa un dor de vremurile "bune" în care mă frământau tot felul de subiecte şi cercetam zile în şir, săptămâni chiar. Acum nu mai resimt astfel de nevoi şi asta mă pune pe gânduri ... asta şi din cauza faptului că nu mai am "obligaţii" şi de ce nu, nici zonă de manifestare ... lumea de azi ţine morţiş a mă lega de chestii mult mai pragmatice, mult mai concrete încătuşându-mă de realitatea cotidiană cu destul de mult succes. Chiar aseară vorbeam cu cineva despre realitate mărturisindu-i că de fapt realitatea este aşa cum ne-o imaginăm noi, dacă o facem, dacă nu ne-o imaginează societatea în locul nostru şi poate că de aici şi starea de disconfort care ne marchează anumite momente în care ne simţim aiurea fără să ştim de ce. Închei acum, se pare că am reuşit să mă mobilizez. O să merg să citesc şi sper ca diseară să revin cu mai multă energie.  

Fii tot ceea ce eşti !

Este un motto drag mie şi poate motivul pentru care azi, am stat şi m-am gândit şi mi-am spus "fă-ţi un blog !" Şi asta nu aşa, de dragul meu, sau pentru a-mi umple timpul, dar mi-am adus aminte de câţva dintre voi care cândva îmi spuneaţi "îmi place cum gândeşti !" sau "ce bine ar fi dacă aş putea gândi şi eu ca tine ..." Spun asta nu pentru ca să mă dau mare cum ar spune câţiva ci ca argument la cele ce se vor întâmpla aici.
Cele ce vor fi scrise aici nu vor face obiectul unei desfătări personale ci sper să ajungă a ţine locul unor seri de poveşti de neuitat.