Alexandru Vlahuță - Cârmacii

Din bordei de lângă vatra unde stă nenorocirea
Ca o strajă neclintită ridicatu-mi-am privirea
Sus, spre sfetnici, şi văzut-am a lor feţe luminoase,
Ş-am văzut maimuţăria, strâmbăturile greţoase
Astor molii, astor ciocli, dezmăţaţi copii ai spumei,
Care-n aur văd, smintiţii, sufletul şi cinstea lumei,
Inimi dogorâte-n para poftei de-a se-navuţi,
Stând ca viermii pe-un cadavru, ce-a-nceput a se-mpuţi.
I-am văzut păpuşi gătite, tologiţi în jeţuri moi,
Trântori, fără nici o grijă, şi străini de-orice nevoi,
Răscolind în a lor cuget ale ţării măruntaie
Şi cătând, nesocotiţii, ca din trupul ei să taie
Partea ce-a mai rămas bună, membrul ce-a mai
rămas teafăr.
Pieptul lor, plin de medalii, strălucea ca un luceafăr.
Dar înnuntru sub medalii şi sub hainele bogate
Clocoteşte-n oala cărnei, otrăvită de păcate,
La a negrelor lor pofte, la a infamiei pară
Clocoteşte crima . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . Stoarceţi, stoarceţi măduva din ţară!
Nu vă pese! Striviţi totul! Cugetaţi că poate mâini
O să pierdeţi cârma ţării ş-or să vină alţi stăpâni.
Deci, pârjol şi jaf! Opinca hoitul să rămână os
Ca să nu mai aibă alţii, după voi, nimic de ros.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Voi, cucoane mari, avute, ce-n mătăsuri şi-n dantele
Vă-nveliţi a voastră carne, voi, ce-n câteva inele
Purtaţi hrana ce lipseşte unei jumătăţi de ţară,
Spuneţi, nu cumva vrodată s-a-ntâmplat să vi se pară
Că a voastre diamante se topesc şi vi s-arată
Ca atâtea lăcrimi curse dintr-o geană întristată?
Vai, acele pietre scumpe ochi focoşi sub geana serii
Credeţi voi că sunt podoabe? Nu! sunt lăcrimile ţării!
Dar te-a-ncălecat de-acuma, cal, te du unde te mână
Călăreţul, o maimuţă, care ţine-n a ei mână
Frâul tău a ta viaţă. Du-o unde vrea să meargă!
Când uscatele-i călcâie bat în burta ta, aleargă,
Iar când frâul tău îl strânge, de-ţi trosnesc dinţii din gură,
Te opreşte: să răsufle vrea scârboasa pocitură.
Vai, nenorocită ţară, rele zile-ai mai ajuns!
A lor gheare-nfipte-n pieptu-ţi fără milă l-au străpuns
Şi-n bucăţi împart, infamii, carnea ta, avutul tău!
Tot ce s-a găsit pe lume mai stricat, mai crud, mai rău,
Ăşti nemernici fără suflet, fără nici un căpătâi,
Ţin a tale zile-n mână, ş-a ta cinste sub călcâi.
Şi călări pe tine, ţară, se cred zei aceste bestii,
Cum se cred ades copiii împăraţi călări pe trestii.
Ei sunt mari şi tari, şi nu au nici ruşine, nici sfială
Că-ntr-o zi, poate, urmaşii le vor cere socoteală
De-a lor fapte. Ce le pasă? Lopătari, la cârma ţării
Sunt stăpâni pe vas, pe vânturi, şi pe valurile mării!
Şi când cugeţi c-aceşti trântori, astă haită de samsari
Prin tertipuri şi prin intrigi au ajuns puternici, mari,
Şi când vezi pe-a vieţii scară unde-au fost şi unde sunt,
Când îi vezi cu ce mândrie, cu ce ochi semeţi şi crunt
Privesc azi din înălţime spre norodul tăvălit
În mizeriile-n care ei, călăii, l-au trântit,
Când te uiţi cum se răsfaţă, cum îşi fac de cap mişeii,
Vai, începi să crezi că-n ceruri adormit-au de mult zeii!
Ş-apoi, după ce-au dat palme, şi-au scuipat în faţa ţării,
După ce-a-mbrâncit poporul în prăpastia pierzării,
După ce n-a rămas lucru nebatjocorit de ei,
Au curajul aceşti oameni de nimic, aceşti mişei
Au curaju-n faţa lumii ca să strige-n gura mare:
Ne vrea ţara! Îi vrea ţara? Auziţi neruşinare!
Vai, de-ar fi pe voia ţării, ştiţi voi unde v-aţi trezi!
Într-o ocnă da! acolo oasele v-ar putrezi!
Cum să mai vedem în ţară cinste, muncă, propăşire,
Când spoiala azi e totul, când vezi că prin linguşire
Şi făţărnicii, netoţii, au ajuns aşa departe!
Cum să-ţi mai trudeşti viaţa ca să-nveţi puţină carte
Când te uiţi că-n astă ţară, dată pradă celor răi,
Înţelepţii sunt victime, ticăloşii sunt călăi!
Fii viclean, corupt, sperjur, pune-ţi mască, fă-te blând,
Pleacă-ţi fruntea ta cucernic, bate-ţi pieptul tău strigând:
Scumpa, draga Românie, idolul vieţii mele!
Şi când vei fi Leu, pisică, scoate-ţi ghearele din piele!
Iată norma după care poţi s-ajungi unde pofteşti!
Ş-apoi, ca să n-ai mustrare, nici vreodată să roşeşti,
Înainte de-a purcede pe-ale crimei negre căi,
Cearcă-ţi sabia în gâtul conştiinţei tale-ntăi!
Asta-i lecţia pe care o lăsaţi posterităţii!
Ah, cumplit v-aţi râs de lege şi de cumpăna dreptăţii,
Şi de oameni, şi de ţară, şi de tot ce-i sfânt pe lume!
Peste veacuri depărtate vor pluti a voastre nume,
Şi vor spune că sub soare n-au stat răi, călăi, bandiţi,
Nici atât de cruzi la suflet, nici atât de iscusiţi.
(Lui V. A. Urechiă)

George Coșbuc - Noi vrem pământ !

Flămând şi gol, făr-adăpost,
Mi-ai pus pe umeri cât ai vrut,
Şi m-ai scuipat şi m-ai bătut
Şi câine eu ţi-am fost!
Ciocoi pribeag, adus de vânt,
De ai cu iadul legământ
Să-ţi fim toţi câini, loveşte-n noi!
Răbdăm poveri, răbdăm nevoi
Şi ham de cai, şi jug de boi
Dar vrem pământ!

O coajă de mălai de ieri
De-o vezi la noi tu ne-o apuci.
Băieţii tu-n război ni-i duci,
Pe fete ni le ceri.
Înjuri ce-avem noi drag şi sfânt:
Nici milă n-ai, nici crezământ!
Flămânzi copiii-n drum ne mor
Şi ne sfârşim de mila lor -
Dar toate le-am trăi uşor
De-ar fi pământ!

De-avem un cimitir în sat
Ni-l faceţi lan, noi, boi în jug.
Şi-n urma lacomului plug
Ies oase şi-i păcat!
Sunt oase dintr-al nostru os:
Dar ce vă pasă! Voi ne-aţi scos
Din case goi, în ger şi-n vânt,
Ne-aţi scos şi morţii din mormânt; -
O, pentru morţi şi-al lor prinos
Noi vrem pământ!

Şi-am vrea şi noi, şi noi să ştim
Că ni-or sta oasele-ntr-un loc,
Că nu-şi vor bate-ai voştri joc
De noi, dacă murim.
Orfani şi cei ce dragi ne sunt
De-ar vrea să plângă pe-un mormânt,
Ei n-or şti-n care şanţ zăcem,
Căci nici pentr-un mormânt n-avem
Pământ - şi noi creştini suntem!
Şi vrem pământ!

N-avem nici vreme de-nchinat.
Căci vremea ni-e în mâni la voi;
Avem un suflet încă-n noi
Şi parcă l-aţi uitat!
Aţi pus cu toţii jurământ
Să n-avem drepturi şi cuvânt;
Bătăi şi chinuri, când ţipăm,
Obezi şi lanţ când ne mişcăm,
Şi plumb când istoviţi strigăm
Că vrem pământ!

Voi ce-aveţi îngropat aici?
Voi grâu? Dar noi strămoşi şi taţi
Noi mame şi surori şi fraţi!
În lături, venetici!
Pământul nostru-i scump şi sfânt,
Că el ni-e leagăn şi mormânt;
Cu sânge cald l-am apărat,
Şi câte ape l-au udat
Sunt numai lacrimi ce-am vărsat -
Noi vrem pământ!

N-avem puteri şi chip de-acum
Să mai trăim cerşind mereu,
Că prea ne schingiuiesc cum vreu
Stăpâni luaţi din drum!
Să nu dea Dumnezeu cel sfânt,
Să vrem noi sânge, nu pământ!
Când nu vom mai putea răbda,
Când foamea ne va răscula,
Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa
Nici în mormânt!

Simfonia surzilor IV (fragment*)

        Unii se vor întreba de ce, de ce e atât de importantă relaționarea. Și tind să cred că cel care își pune această întrebare, de fapt, chiar nu realizează asta, mai ales în vremurile pe care le trăim acum, când deși mijloacele de comunicare au evoluat într-o așa manieră încât a ajuns să se autodistrugă, oamenii comunică tot mai puțin, deși schimbul de informații a crescut inimaginabil. Căci în definitiv acesta este piscul evoluției umane – la modul la care se configurează acum – autodistrugerea.

      Vrem să dezvoltăm comunitatea ... de fapt se vrea dezvoltarea controlului asupra comunității - la nivel macro (nu pot spune la nivel înalt, deoarece o gândire la nivel înalt nu poate avea ca scop controlul, pentru că prin control impunem limite şi nu slujim libertatea). Acum nu mai avem probleme cu asigurarea securității, hranei, adăpostului, comunicării. Și totuși … revenim la „despre ce se pierde când se câștigă ceva”. Rolul comunicării de față nu este de a scoate la lumină și mai multe probleme pe pânza existenței umane. Cel puțin nu cred că asta e nevoia comună actuală. Mai ales, nu de a scoate la lumină false probleme, aspect care este foarte des întâlnit prin faptul că se confundă cauzele cu efectele. Ori este bine de clarificat de la bun început că problemele nu sunt lipsuri, adică efecte. Problemele sunt, în realitate, stări de fapt ce cauzează lipsuri, sunt generatoare de lipsuri. Astfel, rezolvarea lor, duce la anihilarea lipsurilor. Altfel, orice încercare de acoperire a lipsurilor este doar o soluție de moment şi deci ineficientă şi în acelaşi timp iluzorie.

         Să luăm un exemplu comun: familia – celulă fundamentală a societății. Atâta timp cât societatea în cauză își educă tinerii în spiritul individualismului este imposibil ca aceștia să poată reproduce idealul de familie. Drept urmare, este pentru oricine la îndemână să observe că deşi avem tehnologii de zece ori mai eficiente în asigurarea existenţei hranei pentru dublul populaţiei de pe Glob, pentru construirea de locuinţe, pentru deplasare și comunicare, sunt tot mai rare familiile care au peste unul, doi copii. Iar despre educația acestora ... nu are rost să mă opresc aici în articolul de față căci e nevoie de o carte întreagă. Totuși gravitatea acestui aspect constă în faptul că este suficientă o generație care să rateze atingerea acestui ideal, căci mai departe aceștia vor da naștere altor tineri pe care îi vor educa în același spirit și asta pentru simplul fapt că este singurul pe care îl cunosc și îl pot da ca exemplu, lucru care de altfel se și întâmplă de câțiva ani buni. Asta cu toate că părinții pot să le ofere cadrul material pentru întemeierea unei familii. 
         Familia, în realitate,  nu se bazează pe lucruri materiale, ci pe ceea ce se desfășoară în interiorul acestora. Altfel, într-un final, până și cele materiale se vor divide între cei ce nu au reușit să fie un nucleu. Și atunci revenim iar la individ, ca măsură a tuturor lucrurilor. Dar să înțelegem bine acest lucru, individul este cel care dă sens/valoare lucrurilor pe care le are și nu invers. Căci important este nu ceea ce ai, ci ceea ce faci cu ceea ce ai. Așa vom realiza că avem mai multe și mai valoroase lucruri decât ceea ce facem cu ele, că de cele mai multe ori ne dorim lucruri mai valoroase decât rezultatele acțiunilor pe care le întreprindem prin intermediul lor. Și asta nu ar fi o problemă chiar atât de gravă, dacă s-ar rezuma doar la atât, dar problema reală – ca să ajungem cu adevărat în miezul problemei – nu se află nici în lucruri, care sunt rezultatele acțiunilor, și nici măcar în acțiuni. Căci și acțiunile sunt la rândul lor efecte – efecte ale ființării. Și prin urmare problema reală nu e nici faptul că ne dorim lucruri mai valoroase decât ceea ce avem și nici că valoarea acestora depășește valoarea acțiunilor întreprinse cu ele, ci faptul că de fapt valoarea lucrurilor depășește valoarea ființei – și asta a devenit un lucru atât ușor de realizat...

         În aceste condiții, în care întreaga societate este ghidată de această … modă – căci nu putem vorbi de principii aici – în care valoarea indivizilor tinde spre zero, mai putem fi surprinși de faptul că comunicarea a devenit o problemă ? În condițiile în care, în realitate, singurul lucru care ne definește, care vorbește celorlalți despre noi și care ne aparține cu adevărat este cuvântul ? Ce ai putea comunica cu niște indivizi a căror valoare este mai mică decât a lucrurilor pe care le au și asta pentru simplul fapt că și-au canalizat energia spre a avea, spre a face pentru a avea și nu spre a fi. Într-o lume a lucrurilor nu ai ce face cu cuvântul. Asta nu înseamnă că cel ce îşi are cuvântul său - şi prin asta înţelegem un om integru cu o viziune proprie şi reală asupra vieţii - nu se poate integra într-un astfel de mediu sau că acest lucru ar putea fi un handicap în această direcţie, ci că pur şi simplu ar fi mai eficient să evite astfel de contacte sau ... dacă e să evităm non-acţiunea, din principiul că răul continuă să existe atâta timp cât oamenii buni întârzie să acţioneze, e necesară o intervenţie foarte precisă şi eficace, fără drept de apel. Asta pentru cei cu un bagaj de energie suficient. Eu unul prefer puterea exemplului, datorită principiului că nu poţi determina pe cineva să facă ceva ce nu vrea să facă. Sau, decât să te chinui să îndrepţi un om care creşte între oameni strâmbi, mai bine îl atragi între cei drepţi şi se va îndrepta singur. Dar asta presupune implicarea lui deliberată, lucru care este şi cheia reuşitei. Altfel, e pierdere de vreme.