vineri, 7 iunie 2013 0 comentarii

Simfonia surzilor (II)

       În momentul în care ai reușit să-l realizezi pe Unu, care ești tu însuți adunat laolaltă, un întreg fără cusur, independent și de sine stătător poți spune că ai înviat – în sensul cel mai uimitor de limpede și anume că ai căpătat Viață. Să nu uităm faptul că Iisus nu a reînviat, ci a înviat. Sincer să fiu, nu am întâlnit nicăieri această paradigmă, dar mi se pare un lucru grozav acest aspect. Ei, în momentul în care reușești să înviezi înseamnă că ai devenit Unul. Înseamnă că ai început să fii conștient de realitatea care te înconjoară și acționezi ca atare și prin urmare nu mai ești sclavul reacției față de ceea ce se întâmplă în jurul tău. De ce ? Pur și simplu pentru că nu mai ai timp de irosit și nici nu-ți mai permiți să fii scindat în o sută de bucăți după cum vor părinții, biserica, profesorii, șefii, prietenii, cunoscuții și necunoscuții. Ești tu cu tot ceea ce ești, cu drumul tău, cu țelurile, motivele și mijloacele tale. Restul e … factor neglijabil. Asta însă nu înseamnă că va trebui să devii un tip serios, preocupat, tăcut, indiferent sau îngâmfat. În fond nu ai realizat nimic extraordinar, ci doar ai făcut ceea ce era necesar și rezultatul e că ai devenit tu însuți. Normal că odată ajuns aici îți vei da seama că peste 80% dintre oameni nu au făcut asta și că ai ajuns să trăiești cam de unul singur, un fel de lup singuratic într-o societate dezaxată de pe sinele omului în favoarea unei realități false și lipsite de valoare sau de vreun sistem axiologic care să merite cu adevărat a fi luat în seamă.
       Și totuși, pentru a-ți putea susține independența e nevoie să-ți poți asigura existența concretă, deci ai nevoie de un loc care nu e în pustiu, departe de lume. Da, știu … toți cei care ajung să își dea seama că societatea urbană românească e putredă au tendința de a o abandona, de a se retrage în pădure, departe de încâlceala orașului post-modern și a-și trăi viața în tihnă până la adânci bătrâneți. Și câți n-ar face-o, dacă asta ar fi cu adevărat soluția … Însă dificultatea trăirii în urbea post-modernă nu vine de la încâlceala societății, ci de la faptul că te trezești că ești cam de unul singur în domeniul tău de interes. Ești de unul singur în clasă – și asta nu înseamnă că ești cel mai bun, dar e suficient să nu poți conlucra cu ceilalți – ești de unul singur acasă – chiar dacă, ai tăi au o părere bună despre tine și te susțin în ceea ce faci, dar tu știi că de fapt ei trăiesc într-o altă dimensiune și că în realitate nu te înțeleg și că poate nici nu te cunosc suficient – ești de unul singur la locul de muncă deși, ca și în celelalte cazuri, ar trebui să fiți o echipă în care fiecare ar trebui să își aducă aportul pentru mai-binele comun și asta nu se întâmplă în niciunul dintre cazuri. Nu se întâmplă pentru că suntem oameni diferiți și asta deocamdată este o deficiență, nu o calitate, pentru că fiecare își vede de treaba lui și nu-i pasă de celălalt.
       Aparent, citind cele de mai sus, riști să ai impresia că viața e tristă. Dar nu-i așa. Nu-i așa nu pentru că lucrurile ar fi bine așa cum sunt, ci pentru că dacă ai înviat cu adevărat, îți dai seama că, de fapt, acesta este locul ideal în care te-ai putea afla. În urmă cu câțiva ani am trăit o experiență reușită în afara țării într-o societate dezvoltată – cum ar spune unii. Însă deși am evoluat foarte bine și repede câștigând mai mulți bani decât puteam cheltui, m-am întors în țară. De ce ? Tocmai pentru că am realizat că pot mai mult și mai bine decât atât și că adevărata provocare nu e să te descurci într-o societate dezvoltată, ci să contribui la dezvoltarea uneia. Deci, revenind la oile noastre, viața nu e tristă într-o societate în curs de dezvoltare, ci seamănă mai mult a aventură. Evident o aventură reușită nu e cea de unul singur și atunci începi să mai cauți Unul și apoi … după cum își număra Dumnezeu poporul, vor începe să se adune câte Unul. Și de-abia de-atunci începe adevărata distracție. Distracția din-afară.
       Distracția din-lăuntru … asta e o … asta e o … alchimie metafizică. Aceasta e partea care îmi place cel mai mult. După ce ai înviat, găsirea acelui Unu în contopire cu care să reușești obținerea aliajului metafizic, devine țelul suprem. Subliniez aliaj, aici vorbim de metale/nemetale, de topire, de alchimie. Nu de dragoste, nu de iubire – regret denaturarea acestor concepte, dar astfel stând lucrurile, nu mă pot folosi de ele în această direcție. Așadar, Unul fiind, rostul Celuilalt nu este de a umple golul din tine – pentru că nu mai ai nici un gol, ești Unul ! -  singurătatea din tine nu mai există, pentru că s-a transformat în solitudine, iar asta e altceva. Celălalt nu-ți va regla nivelul hormonal, pentru că nu mai ești de mult sub jugul acestor instincte. În aceste condiții, Celălalt va fi reprezentat de nemetalul/metalul în aliaj cu care va lua naștere un nou Unu, cel de-al treilea, care va fi mai mult decât cumulul calităților celor doi. Am menționat doar calitățile, nu și defectele. De ce ? Pentru că realizarea aliajului e precedată de catharsis, de topirea fiecăruia separat la temperaturi suficient de înalte cât să elimine impuritățile care mai există. Abia apoi, abia apoi se poate realiza în condiții ideale topirea împreună din care să rezulte. Spuneam de asemenea, mai mult decât cumulul proprietăților, pentru că nu este vorba de un amestec în care se adaugă ceea ce este fiecare și se adună toate acestea laolaltă. Nu. E vorba de o alchimie în care calitățile se efectează între ele. Tehnic vorbind este exact diferența dintre x + y = a (unu cu încă unu rezultă doi oameni diferiți) și x * y = b unde întotdeauna b va fi mai mare decât a. Și mai realistă ar fi ecuația de tipul (x + y) / 2 = a1,2 și unde a1 și  avor fi normalizați de regulă deficitar și  respectiv (x * y) / 2 = b1,2 unde b1 și  b2  vor cunoaște o creștere exponențială. Spre exemplu (4 + 5) / 2 = 4,5 respectiv (4 * 5) / 2 = 10 e diferența dintre amestec și aliaj > fiecare factor în parte și dublul cumulului sau al mediei dintre factori.    
 
;