Ai ajuns să
experimentezi nota 10 la şcoală ? cum te-ai simţit când l-ai primit prima dată
? dar în viaţa de zi cu zi ? ai trăit măcar o zi de nota 10 ?
E drept, e cam greu una fără cealaltă, dar la fel de uşor
prima o poate obscuriza pe cea din urmă. Anumite studii arată că sunt mari
şanse ca elevii de nota 10 să ducă o viaţă de 6-7. În fond, dacă ai terminat
şcoala cu 10 şi nu reuşeşti să trăieşti de 10 înseamnă că ai ratat esenţialul. De ce ? pentru simplul motiv că şcoala nu te învaţă să trăieşti. Altfel spus, şcoala te învaţă să ai minte, şi prin urmare ... să fii cuminte.
În gândirea apuseană modelul este în afară şi din afară se încearcă formarea înlăuntrului, proiectându-l tot în afară - vectorul principal fiind teama nereuşitei. Altfel spus, încă de mic îţi sunt impuse modele sau ţinte de atins, care de cele mai multe ori nu sunt ale tale, ci ale părinţilor, ale bisericii, ale sistemului educaţional etc. Evident, ţi se spune că este spre binele tău. Dar oare, toate aceste instituţii te cunosc atât de bine încât să ştie care este binele tău ? Sau oare nu cumva acel bine aparţine sistemelor lor axiologice ? În aceste condiţii, în care eşti călăuzit spre atingerea unor ţinte care nu-ţi aparţin, şansele de a ajunge să te cunoşti pe tine însuţi se reduc considerabil şi asta nu neapărat pentru că acele obiective ce îţi sunt stabilite din afară ţi-ar obstrucţiona calea spre sine, ci pur şi simplu pentru că aceste trei instituţii activează asupra noastră simultan tocmai în perioada cea mai importantă a dezvoltării personale. Evident că la un moment dat, mai devreme sau mai târziu, tot va apărea întrebarea: cine sunt eu ? sau ce sunt eu ? şi încotro mă îndrept ? Luând în considerare aportul considerabil pe care l-au adus aceste trei instituţii asupra ta timp de aproximativ un deceniu, aceste întrebări devin destul de serioase tinzând spre ce au făcut din mine ? şi respectiv ce a mai rămas din mine ? dacă nu chiar ... după toate acestea eu unde sunt ? Nu e de mirare că în urma unor astfel de chestionări apar şi reacţiile faţă de cele trei instituţii - familia (părinţii), biserica, şcoala (mai târziu va apărea şi şeful, dar despre acest aspect vom discuta la momentul oportun) - catalogate de acestea, pe nedrept ca fiind negative prin termenul de neascultare. De ce subliniez "pe nedrept" ? pentru că se ia poziţie exclusiv asupra acţiunilor, faptelor, asupra efectelor. Asta în loc să chestioneze mai întâi cu privire la motivele, la gândurile care au dus la respectivele acţiuni şi fapte, în definitiv asupra cauzelor care au generat efectele în această direcţie.
Ai greşit, plăteşte ! Cam aşa sună reacţia celor trei instituţii, la vremea când eşti în formare, în devenire. Nu te întreabă nimeni de ce ai făcut-o, care au fost motivele, respectiv cauzele care te-au condus spre greşeală. Nu vine nimeni să te îndrepte, să-ţi propună o strategie mai bună. Altfel spus, cei experimentaţi nu te învaţă ce cale mai bună ai fi putut urma pentru a-ţi atinge obiectivul - toată lumea se opreşte la sancţionarea greşelii şi cu asta basta ! am încheiat discuţia şi mergem mai departe. Mai departe până când ori te vei opri, de teama repercusiunilor, ori vei continua pe drumul tău transformându-i pe cei din jur în potrivnici - chiar dacă familia, biserica şi şcoala pretind a-ţi fi aliaţi întru binele tău - sau te vei cuminţi, adică ... era cât pe ce să spun că îţi vei vedea de treabă, dar asta ar fi un neadevăr, aşa că ... te vei conforma. Altfel spus, vei înceta a fi aşa cum eşti şi vei începe să fii aşa cum vor ceilalţi sau ca ceilalţi, una dintre marile cauze pentru care ascultarea nu dă întotdeauna roade.
Iată-ne ajunşi la o idee destul de recentă cu privire la reguli, pentru că de altfel ascultarea, în esenţa sa, presupune reguli. Reguli care se adresează, în primă instanţă, neiniţiaţilor, fiind similare ca şi concept, limitelor "de atins" (vezi G. Liiceanu - Despre limită). Un lucru care se pretează a fi menţionat este acela că de la un punct - după momentul iniţierii - regulile se impun a fi depăşite; dacă nu chiar devin "depăşite". Aşadar, nu încălcate, ci depăşite ca şi concept. Astfel, ele se transformă în norme de urmat, de folosit, ca în domeniile tehnice sau ritualice spre exemplu.
Depăşirea regulilor este vitală în perspectiva evoluţiei gândirii sau a trecerii din stadiul de neiniţiat la cel de iniţiat în ... arta de a fi. Asta pentru că are în vedere înţelegerea modului de funcţionare a „mecanismului”. În principiu, regulile vizează buna funcţionare a unui „sistem”, care în cazul nostru este cel social cu toate subsistemele conexe în care vrând-nevrând, la un moment dat ne situăm.
Până la înţelegerea modului de funcţionare a acestora suntem somaţi să respectăm o serie de reguli care sunt menite să asigure buna lor funcţionare – lucru servit sub cupola lui „aşa este bine”. Aşa este bine, dar nu neapărat pentru tine, ci în primul rând pentru sistem. Dar asta presupune, după cum spuneam mai sus, şi pierderea identităţii – dreptului de a fi aşa cum eşti – de dragul comunităţii – obligativităţii de a fi precum ceilalţi. Altfel spus ţi se cere/impune renunţarea la stăpânirea sinelui şi acceptarea robiei în comun. Iată deci, motivul pentru care arta de a fi necesită înţelegerea modului de funcţionare a „mecanismului”, tocmai pentru a putea face posibilă trecerea de la stadiu de membru-rob la cel de individ-stăpân. Şi asta nu în ideea de a te distinge în faţa celorlalţi, ci doar pentru tine, după cum nu pentru a-i stăpâni pe alţii, ci doar pe tine însuţi. Evident, vorbim despre o acţiune conştientă îndreptată asupra câştigării sinelui, nu de o reacţie-revoltă asupra celorlalţi. Prin urmare, respectarea iniţială a regulilor este imperios necesară în vederea iniţierii şi a menţinerii bunei funcţionări a „mecanismului” din care facem parte fiecare. Stăpânirea acestora, care se obţine prin înţelegerea rosturilor acestora, constituie prima revoluţie, poarta de ieşire din cerc, din masă, din turmă spre individual, lucru care va deschide mai apoi posibilitatea evoluţiei spre stadiul de exemplar.
Ai greşit, plăteşte ! Cam aşa sună reacţia celor trei instituţii, la vremea când eşti în formare, în devenire. Nu te întreabă nimeni de ce ai făcut-o, care au fost motivele, respectiv cauzele care te-au condus spre greşeală. Nu vine nimeni să te îndrepte, să-ţi propună o strategie mai bună. Altfel spus, cei experimentaţi nu te învaţă ce cale mai bună ai fi putut urma pentru a-ţi atinge obiectivul - toată lumea se opreşte la sancţionarea greşelii şi cu asta basta ! am încheiat discuţia şi mergem mai departe. Mai departe până când ori te vei opri, de teama repercusiunilor, ori vei continua pe drumul tău transformându-i pe cei din jur în potrivnici - chiar dacă familia, biserica şi şcoala pretind a-ţi fi aliaţi întru binele tău - sau te vei cuminţi, adică ... era cât pe ce să spun că îţi vei vedea de treabă, dar asta ar fi un neadevăr, aşa că ... te vei conforma. Altfel spus, vei înceta a fi aşa cum eşti şi vei începe să fii aşa cum vor ceilalţi sau ca ceilalţi, una dintre marile cauze pentru care ascultarea nu dă întotdeauna roade.
Iată-ne ajunşi la o idee destul de recentă cu privire la reguli, pentru că de altfel ascultarea, în esenţa sa, presupune reguli. Reguli care se adresează, în primă instanţă, neiniţiaţilor, fiind similare ca şi concept, limitelor "de atins" (vezi G. Liiceanu - Despre limită). Un lucru care se pretează a fi menţionat este acela că de la un punct - după momentul iniţierii - regulile se impun a fi depăşite; dacă nu chiar devin "depăşite". Aşadar, nu încălcate, ci depăşite ca şi concept. Astfel, ele se transformă în norme de urmat, de folosit, ca în domeniile tehnice sau ritualice spre exemplu.
Depăşirea regulilor este vitală în perspectiva evoluţiei gândirii sau a trecerii din stadiul de neiniţiat la cel de iniţiat în ... arta de a fi. Asta pentru că are în vedere înţelegerea modului de funcţionare a „mecanismului”. În principiu, regulile vizează buna funcţionare a unui „sistem”, care în cazul nostru este cel social cu toate subsistemele conexe în care vrând-nevrând, la un moment dat ne situăm.
Până la înţelegerea modului de funcţionare a acestora suntem somaţi să respectăm o serie de reguli care sunt menite să asigure buna lor funcţionare – lucru servit sub cupola lui „aşa este bine”. Aşa este bine, dar nu neapărat pentru tine, ci în primul rând pentru sistem. Dar asta presupune, după cum spuneam mai sus, şi pierderea identităţii – dreptului de a fi aşa cum eşti – de dragul comunităţii – obligativităţii de a fi precum ceilalţi. Altfel spus ţi se cere/impune renunţarea la stăpânirea sinelui şi acceptarea robiei în comun. Iată deci, motivul pentru care arta de a fi necesită înţelegerea modului de funcţionare a „mecanismului”, tocmai pentru a putea face posibilă trecerea de la stadiu de membru-rob la cel de individ-stăpân. Şi asta nu în ideea de a te distinge în faţa celorlalţi, ci doar pentru tine, după cum nu pentru a-i stăpâni pe alţii, ci doar pe tine însuţi. Evident, vorbim despre o acţiune conştientă îndreptată asupra câştigării sinelui, nu de o reacţie-revoltă asupra celorlalţi. Prin urmare, respectarea iniţială a regulilor este imperios necesară în vederea iniţierii şi a menţinerii bunei funcţionări a „mecanismului” din care facem parte fiecare. Stăpânirea acestora, care se obţine prin înţelegerea rosturilor acestora, constituie prima revoluţie, poarta de ieşire din cerc, din masă, din turmă spre individual, lucru care va deschide mai apoi posibilitatea evoluţiei spre stadiul de exemplar.
Postări
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu