Despre prietenie I - revizuit

Ce să fac cu tine ?

    Eşti un zănatec: acum râzi, acum plângi, acum ceri ajutorul, peste cinci minute iei peste picior pe toată lumea ... Da, eu ştiu, am mai văzut cazuri asemănătoare. Ceea ce faci tu e perfect ... normal. Dar asta nu-i o scuză. Şi a trăi o viaţă tristă a devenit o normalitate pentru unii. Şi totuşi vrei să fim prieteni. Cum ? trasează nişte limite, sau mai bine zis, trasează-le tu, că dintre ale mele ai început de mult să ieşi.

    Aşadar, de ce vrei să fim prieteni ?! nu simţi că „ceva” nu merge ?! adică nu înţeleg, sau poate încă n-am ajuns să pun punctul pe „i” dar sper să mă ajuţi cu ocazia asta. Prietenia este un gest firesc la fel cum curge râul prin albia văii. Aşa curge prietenia prin vieţile celor implicaţi în ea. Evident, idealul ar fi să-mi spui din toate punctele de vedere ce aşteptări ai, pentru că după cum te porţi, am impresia că îţi convin doar anumite aspecte ale prieteniei. Dar pentru simplu fapt că mă aflu implicat în situaţia asta cred că merit puţină atenţie. După cum îţi spuneam, şi dacă ai uitat iată, repet, nu pot fi prieten cu oricine. Şi nu pot pentru că a fi prieten, pentru mine, înseamnă a împărţi şi de aici se desprind mai multe aspecte:

- Nu oricine are nevoie de ceea ce am eu de împărţit şi prin urmare nu are nevoie de prietenia mea – iar eu nu fac un scop din a alerga după oameni.

-  Eu nu pot împărţi cu oricine ceea ce am pentru că nu mi se pare eficient să împart cu cei care nu preţuiesc ceea ce le ofer.

- Prietenia are ceva sacru în ea fiindcă „acţionează în mod eficace, creează şi face ca lucrurile să dureze” (M. Eliade). Astfel dacă din împărţirea timpului a două persoane nu  rezultă de ambele părţi înmulţirea faptelor bune rezultă o falsă prietenie, iar viaţa e prea scurtă ca să ne permitem să ne pierdem timpul realizând kitsch-uri.

    Deci, care este lucrul, acel ceva, pe care vrei să-l împart cu tine ?! şi ce ai tu şi vrei să împarţi cu mine ?! evident eu nu am neapărată nevoie să împarţi ceva cu mine, decât în anumite ipostaze care cred că sunt destul de certe. De cealaltă parte, eu ştiu de ce ai tu nevoie de la mine, dar hei ! pe lângă acel „ceva” mai sunt şi „eu” şi de obicei eu am tendinţa de a împărţi totul cu unii. Da, cu riscul de a avea de suferit de pe seama faptului că unii au impresia că eu sunt ceva aprozar din care iei ce-ţi convine iar restul arunci. Ori treburile nu merg aşa. 

    Acum, caz tipic de ghinion ! tu eşti omul cu care eu, încă, am tendinţa de a împărţi totul. Eu, poate în afară de aspectele ce ţin de nevoile sociale, deocamdată nu am nevoie de nimic din partea ta, dar asta nu înseamnă că dacă îmi oferi ceva ce nu am nevoie, îl arunc la gunoi. Evident, am putea face lucruri grozave împreună. Cel puţin în perioada în care am împărţit timpul împreună eu am avut foarte multe câştigat şi cred că şi tu. De altfel, singurul lucru de care am nevoie din partea ta e să ştiu că eşti bine.

    Treaba stă cam în felul următor. Am avut încredere în tine şi chiar dacă realitatea îmi demonstrează contrariul, încă mai am. Ce-i drept nu mai este aceeaşi încredere, iar acel „tu” nu te mai cuprinde decât pe anumite părţi. De ce ? pentru că dacă la început credeam că vezi diferenţa între bine şi rău, că iubeşti frumosul, că vrei să descoperi adevărul, iar toate acestea să se întâmple prin acţiuni juste, cunoscându-te mi-am dat seama că lucrurile nu stau chiar aşa. Şi mai mult decât atât nici măcar nu-mi mai dai motive să cred că ai vrea ca lucrurile să stea altfel, iar din câte ştiu, simplul fapt că îţi doreşti ceva nu înseamnă că să va şi întâmpla.

Astfel, fiindcă mi-e uşor să iubesc, iar iubirea adevărată nu poate lua fiinţă decât la confluenţa celor patru valori universale – Binele, Frumosul, Adevărul şi Justul – pentru tine voi rămâne doar  o pasăre care a venit pe pervazul tău, ţi-a cântat, iar apoi a plecat fără să lase nici o urmă …