Ion Sângereanu - Mi-e dor de Transilvania

Mi-e dor de Transilvania colinzii
ce-mbrățișează trupul, răstignit
de patima dosită a oglinzii
mușcând din trupul fetei cu care m-am iubit;

mi-e dor de Transilvania, de casă
și de cuptorul pâinii, mutat de-acum în cer,
de hornul ce trimite fum la coasă,
de steaua-ncremenită în plâns de lerui ler -

Mi-e dor de Transilvania oprită
în carnea ei ca spicul de cețuri aburit,
de alte șoapte noaptea încălzită
când ceasurile lumii demult vor fi murit.

George Coșbuc - Nu te-ai priceput

Nu te-ai priceput !
Singur tu nu mi-ai plăcut,
Că eu tot fugeam de tine ?
O, nu-i drept, nu-i drept, Sorine !
Ți-am fost dragă, știu eu bine,
Dar, să-mi spui, tu te-ai temut.
Și eu toate le-am făcut,
Ca să poți să-mi spui odată,
Să mă-ntrebi: Mă vrei tu, fată ?
Și plângeam de supărată
Că tu nu te-ai priceput.

Nu te-ai priceput !
Zici că-s mândră și n-am vrut
Ca s-ascult vorbele tale ?
Dar de unde știi? În cale
Ți-am umblat și-n deal și-n vale,
Și-orișiunde te-am știut.
Zile lungi mi le-am pierdut,
Să mă-mprietenesc cu tine:
Tu-mi umblai sfios, Sorine,
Și plângea durerea-n mine,
Că tu nu te-ai priceput.

Nu te-ai priceput !
Am fost rea și n-aș fi vrut
Să te las, ca altă fată,
Să mă strângi tu sărutată ?
Dar m-ai întrebat vrodată ?
Mă-nvingea să te sărut
Eu pe tine ! Pe-ntrecut
Chip cătam cu viclenie
Să te fac să-ntrebi, și mie
Mi-a fost luni întregi mânie
Că tu nu te-ai priceput.

Nu te-ai priceput !
Zici că de m-ai fi cerut
Mamei tale noră-n casă,
N-aș fi vrut să merg ? E, lasă !
Că de-o fată cui-i pasă,
Nu se ia după părut!
De-ntrebai, ai fi văzut!
Tu să fi-nceput iubitul,
Că-i făceam eu isprăvitul
Tu cu pâinea și cuțitul
Mori flămând, nepriceput !

Mihai Duţescu - Limba română

Timp care curge, timp ce purcede
În urmă-ne multe n-or să rămână
Dar niciodată nu se va pierde
Doamna frumoasă, limba română.

S-or duce zilele, iubiri fără margini

Vor trece sub marea uitare stăpână,

Dar niciodată n-or cădea în paragini

Doamna românilor, limba română.

Clopotele toamnei limpede bat,
Pieptul aroma dorului sună,
Plânge şi râde cu lacrimi curate
Stăpâna noastră, limba română.

Cuvântul ei dulce ne este nume,
Glasul ei cântec mereu ne adună
Bunii şi răii ce au pe lume
Mai sfânt decât limba română.

Pământul acesta cât ne rămase
Munţii cu vulturi, marea cu spumă
Stă sub lumina ce arde în case
La fiecare, limba română.

Născuţi dintr-un sânge străvechi precum vinul
Din boare şi rouă şi din furtună
În ea ne rostim şi bucuria şi chinul
În prea iertătoarea limba română.

În ea se botează şi vii şi morţii,
În ea se şopteşte sub clarul de lună.
O poartă pe buze şi domnii şi hoţii
Trăind de milenii în limba română

Şi timpul tot curge şi curge-va veşnic
Şi sufletu-mi tainic mereu se cunună
În fiece toamnă sub stele de sfeşnic
Cu blânda mireasă, limba română.

Ion Sângereanu - Țăranii

Lăsați țăranii stând la clacă
să povestească de pământ,
să fie botezați cu apă,
Uscați cu flacără de vânt -

Lăsați-i, încă din pruncie,
să se închine ca țăranii,
la crucile de păpădie,
la ochiul boului, sărmanii -

Lăsați-i, precum învățară
s-așeze grâul sfânt în clăi
și când e de durut să-i doară
de ale lor și de-alor săi -

Lăsați-i vorba s-o închege
domol, cu aspră strălucrie,
în legea lor ca să se lege
peste cămașă cu chimire.

Lăsați-i rezemați în coasă,
firul de iarbă să-i respire,
și codrul să le fie casă
iar frunza, carte de citire,

că-i văd pe glia strămoșească
de mii de ani, nu să se culce,
ci stau doar ca să odihnească,
pâinea din ei ce crește dulce -


Ovidiu Bartes-doina

Asculta mai multe audio diverse

Simfonia surzilor (III) revizuit**

      Unii vor fi tentați să creadă că vorbesc despre iubire. Eu însă nu m-aș grăbi cu etichetatul, pentru că despre iubire s-au scris multe și s-au spus și mai multe. Probabil încă, nu suficiente. Și spun asta pentru că încă oamenii se joacă de-a dragostea și de-a îndrăgosteala. Ori, ar trebui să fie limpede că aici vorbim despre lucruri cu totul diferite. Și când spun diferite nu mă refer la faptul că folosesc cuvântul iubire în loc de dragoste. Și nici nu intenționez să despart cei doi termeni care oricât am vrea se referă la același lucru - de altfel, îndrăgostitul își declară sentimentul prin intermediul sintagmei Te iubesc indiferent de cât de reală sau de pură îi este trăirea. De altfel nu vorbim despre un sentiment - și probabil asta ar trebui să clarifice eventuale neînțelegeri - ci de o trăire, un mod de a fi. În definitiv nu e nimeni mai bun sau mai rău în a se raporta al celălalt - fiecare face ce și cum poate din ceea ce știe. Am petrecut câtva timp observând relațiile de cuplu și trăindu-le în diferite ipostaze și dimensiuni. De asemenea, m-a fascinat observarea dimensiunii căsătorie - perioada ce precedă momentul nuntă, momentul nuntă, precum și celelalte momente ce țin de dimensiunea căsnicie. Sincer, concluziile rezultate în urma observațiilor de până în prezent nu sunt încurajatoare în această direcție, dar mă bucur că nu m-au afectat negativ în ceea ce privește propria perspectivă asupra acestei dimensiuni a existenței. Încercând să găsesc nodul gordian generator al problemelor în relațiile de cuplu am ajuns la concluzia că acesta este de fiecare dată reprezentat de înțelegerea lacunară a conceptului esențial care stă la baza acestui tip de relație.

      Am participat în urmă cu câteva zile la o nuntă. Din cuplul respectiv îl cunoșteam doar pe mire - și pot spune că îl cunosc foarte bine - astfel încât mi-am îndreptat atenția de-a lungul evenimentului asupra miresei. S-au întâmplat o serie de evenimente care m-au surprins negativ gândindu-mă la mire, iar la un moment dat mi-au trecut prin minte următoarele întrebări - zic eu, esențiale la nivelul fundamentării unei relații de cuplu: Vrei să stai lângă mine ? Vrei să trăiești lângă mine ? sau Vrei să trăiești cu mine ? Sunt, din punctul meu de vedere, întrebările care marchează limitele unei relații și implicit ale celor implicați. Nu poți trăi cu adevărat alături de o persoană comodă oricât de mare ar fi așa-zisa iubire. Poți gusta însă, o astfel de relație și poate e chiar indicat, dar nu până la sfârșitul vieții. E păcat, în condițiile în care avem doar o viață, să nu luăm de la ea tot ce e mai bun pentru fiecare dintre noi și să fim tot ceea ce putem fi, adică măcar să ne atingem, dacă nu chiar să ne depășim limitele, chiar și la nivelul vieții de cuplu. 

      Întrucât e foarte ușor să o iei la vale – atât de ușor că de cele mai multe ori nu e nevoie să faci nimic în această direcție – și să te obișnuiești cu comoditatea, majoritatea se plafonează în interiorul unei relații, mai ales când vorbim de căsnicie. Și asta mă face să cred că avem de a face cu un soi de siguranță – certificată prin respectivul act – prost înțeleasă, întrucât certificatul de căsătorie și toate drepturile și obligațiile ce le implică respectiva certificare vizează de fapt nucleul nou creat, familia, iar nu indivizii, în vederea bunei integrări în societate. Deci oferă un soi de sprijin … logistic, ca să-i spunem așa. Din punctul meu de vedere, dacă după ce ai intrat într-o relație sau după ce te-ai căsătorit, nu mai poți face lucrurile – bune evident – pe care le făceai înainte, înseamnă că ori ți-ai ales greșit partenerul, ori ai înțeles greșit conceptul de iubire, respectiv de relație. Acum ești doi, deci ar trebui să faci mai multe și mai eficient. Ori, din păcate de multe ori întâlnesc sintagma „acum avem mai multe probleme”. Și te întreb, când ai fost singur aveai probleme ? Nu. Acum când ești doi, de unde ai mai multe probleme ? Mulți spun că, acum, iubirea trece prin stomac. Prostii … vrei să spui că înainte de a ajunge să spui asta erai flămând ? sau erai cu capul în nori ?! Evident că în momentul în care o relație ajunge să se așeze, să se concretizeze – de la englezescul concrete = beton – începi să ai alte obiective din ce în ce mai … concrete, pe care ești tentat să le iei foarte în serios și să faci din ele țeluri sine qua non ale existenței (cum ar fi achiziționarea unei locuințe, pregătirea cadrului necesar urmașilor ce vor veni etc.), lucruri, de altfel, firești și de când lumea, doar că în zilele noastre au devenit niște obstacole aproape de netrecut. „Înainte era altfel (în sensul că mai ușor)” spun cei mai învârstă. Absolut normal. Și acum e altfel, dar problemele nu sunt ale vremii, ci ale oamenilor. Am mai spus cândva că trăim într-o societate nevrotică, deci care nu mai are răbdare să nimic. Și astfel majoritatea problemelor apar din pricina faptului că nimic nu mai apucă „să facă sens” – cum îmi place mie să spun. Ai nevoie, ca familie, de o locuință – tema zilei. Perfect, normal și firesc – elegant-prietenos, cum spunea un prieten. Aaaa, tu o vrei acum și o vrei pe cea mai bună. Dar ai făcut ceva până acum în direcția asta ?  Din câte am observat, termenul „chibzuință” e pe cale de dispariție – motiv pentru care lumea e din ce în ce mai tristă. Și ceea ce e de fapt și mai trist e că tristețea vine de la lucruri, nu de la fapte. Ori, chibzuința e de implementat întâi în gândire, mai apoi în faptă și de-abia în cele din urmă în lucruri. Astfel ne dăm limpede seama că lipsurile și mai apoi problemele provocate de ele, se își au sălaș întâi și-ntâi în gândire, urmând să se disperseze în raport geometric până la nivelul lucrurilor. Îi aud pe mulți tineri spunând „vreau să strâng bani să-mi iau o mașină” Să ce ? – îi întreb, ce să faci cu ea ?! ai nevoie de ea ? nu. Aaa … vorbim de un moft aici. Păi atunci îți urez succes ! Adună bani, ia-o și apoi ne vedem la … cafea, căci bere n-o să mai poți bea, să-mi povestești câte probleme ai cu mașina și cât te costă benzina, întreținerea, impozitul etc. Chiar dacă se pare că am divagat de la subiect, lucrurile se manifestă similar și la nivelul relațiilor. 

     A circulat într-o vreme o imagine cu doi oameni învârstă ținându-se de mână alături de care se afla următorul dialog: „Cum ați reușit să ajungeți până la vârsta aceasta împreună ? Eeeei … pe vremea noastră, dacă un lucru se strica, îl reparam, nu îl aruncam, respectiv înlocuiam.” Îmi mai spunea cineva că într-o relație trebuie să te lupți pentru a o susține, să renunți, să te zbați, să te … tot felu. Probabil că așa era cândva, când trebuia să te mulțumești cu ce găseai prin împrejurimi. Dar acum, când poți călători oriunde, când poți comunica cu oricine de oriunde, cine te mai obligă să te mulțumești cu ce găsești ?! Dacă ție îți place să mergi pe jos și celuilalt îi place să meargă cu mașina, evident că va trebui să găsiți soluții de compromis – și evident că acesta e doar începutul unei vieți de compromis și prin urmare va trebui tot timpul să renunțați la ceea ce vă place și să vă luptați pentru ca relația să rămână în picioare. Dar vin și te întreb: cine te-a pus să intri într-o relație cu persoana respectivă, dacă știai că nu vă plac aceleași lucruri ?! Nimeni. Aaaa, ai crezut că o se schimbe și că o să-i placă să meargă și pe jos ?! Ca să fiu indulgent, te întreb: ce mărturii ai avut că acest lucru o să se întâmple ? întrucât oamenii, de la sine, nu se schimbă, decât dacă fiecare este model pentru celălalt și asta a stat la baza respectivei relații – respectul și aprecierea celuilalt. Cu alte cuvinte, te iubesc pentru că alături de tine sunt mai bun, pentru că mă ajuți să fiu tot ceea ce sunt, iar nu pentru că atunci când te văd îmi crește nivelul hormonal sau pentru că îmi place să te țin noaptea în brațe, să îmi spună cineva „bună dimineața” când mă trezesc, să am cu cine îmi bea cafeaua, merge la plimbare, la film, la petreceri sau cu cine întemeia o familie. De ce nu ? pentru că ai foarte mari șanse să ajungi să-ți dai seama că de fapt nu ai cu cine sau că de fapt nu e persoana potrivită nici măcar pentru aceste lucruri mărunte. Și asta pentru că evident că dacă vei fi mai bun asta implică și realizarea celor bune dintre cele de mai sus.

       Revenind la cele trei întrebări de mai sus, în momentul în care le-am văzut scrise, am realizat că am în față trei tipologii de relații de cuplu. Adică există un tip de relație în care ceea ce îi ține alături pe cei doi este plăcerea de a petrece timpul împreună după ce fiecare își încheie activitatea personală. Cum ar fi, spre exemplu, faptul de a avea cu cine să – ieși în oraș, vezi un film, petreci după amiaza. Cu alte cuvinte, relația de timp liber. Care este diferența dintre iubirea în cauză și prietenie ?! Interesant … această diferență se manifestă la nivel de intimitate, dar într-un mod straniu: în primul caz ești mai intim în faptă, iar în cel de-al doilea în gând. Fiind tipul de relație cel mai primar, de obicei, implică persoane care își petrec existența în bidimensionalitate, respectând normele învățate cu o structură axiologică de masă și o metrică ontologică „tripodică”: serviciu-acasă-timp liber. De aici rezultă și o dispersie a personalității a cărei cotă variază după caz, legată de cei trei piloni. La locul de muncă faci ce ți se cere (ce trebuie), acasă faci ce e nevoie (ce trebuie), iar în timpul liber faci ce vrei (cum trebuie). În aceste condiții, foarte rar se va întâmpla să găsim un om liber. Prin urmare mobilul cel mai înalt care poate sta la baza unei astfel de relații va fi întemeierea unei familii cu șanse mici de dezvoltare la nivel uman, întrucât niciunul dintre cei doi implicați nu a găsit „calea” – de ieșire din „viața de consum” – fiind preocupați cu susținerea, respectiv întreținerea existenței fizice.

      Cel de-al doilea tip este unul intermediar – jumătate primul, jumătate cel de-al treilea – relația de tip martor. Este cazul în care unul trăiește cu entuziasm datorită prezenței celuilalt, iar celălalt se bucură de posibilitatea de a fi părtaș, mai bine spus martor, la viața celuilalt. Când spun cu entuziasm mă refer la faptul că trăiește cu adevărat. Avem aici de a face cu o persoană care a găsit calea și a ieșit din cerc – cel puțin – respectiv un candidat la tridimensionalitate, la Unu. Dacă nu ai ieșit din cerc, din punctul meu de vedere, nu poți spune că trăiești. Dacă nu ai ieșit din cerc nu îți dai seama că trăiești !  Doar după ce ieși din „vertiginosul haos de priveliști ce te-nșeală” ai șansa să realizezi că în această masă de oameni exiști și tu.  Și introvertiții au conștiința de sine, dar de cele mai multe ori existența lor se desfășoară într-un soi de concavitate, sub formă de enclavă în statul „masă”. Revenind la oile noastre, e normal ca o astfel de persoană care trăiește depășind limită după limită să atragă atenția și  astfel, o persoană din nivelul bidimensional, sau de ce nu, una asemănătoare sieși.

      Pentru a rămâne în parametrii tipologiei despre care vorbim trebuie subliniat faptul că în acest caz cel structura axiologică implică anumite mutații la nivelul vieții de familie și a timpului liber. În funcție de personalitatea celuilalt – dacă avem de a face cu un martor sau cu un partener de viață – sunt șanse crescătoare de dezlimitare și abordare a libertății ontologice cu tendință spre tridimensionalitate – asta și în funcție de nivelul de cultură al celor doi, pentru că altfel se riscă eșecul ridicării spre a treia dimensiune prin axarea pe depășirea de limite bidimensionale (vezi diferența dintre spirala bidimensională și cea tridimensională). Privind această stare a lucrurilor cu oarecare îngăduință, da, e o realizare ! Măcar ai ieșit din cerc. Dar dacă nu vei reuși să-ți creezi propriul drum, propria „cale” nu vei reuși să ajungi „acasă” – rămâne însă speranța că poate urmașii tăi vor avea un punct de plecare ceva mai avantajos. Și în acest caz rămâne comună diferența bizară față de prietenie.

       Aceste prime două tipuri de relații, care sunt cel mai des întâlnite și care, din punctul meu de vedere sunt surogate ale tipului real  de relație – și nu ideal, pentru că nu vorbesc despre ceea ce nu este sau despre cum ar trebui să fie – și care este cel aducător de probleme în viața cuplurilor care se încadrează aici. De ce ? Simplu ! Pentru că poți oricând găsi pe altcineva mai frumos, mai drăguț, mai simpatic sau care să se bucure cu mai mare entuziasm de prezența ta, dar foarte rar sau foarte greu vei găsi pe cineva căruia să îi placă să trăiască așa cum trăiești tu și respectiv să vrea să trăiască așa cum trăiești tu, deci împreună cu tine. Nu am spus altcineva pentru că atunci când l-ai găsit pe acel cineva, atunci vei fi cu adevărat împlinit – și atunci când ești împlinit nu mai cauți, pentru că asta înseamnă că deja ai găsit. Mă grăbesc însă să vă povestesc mai pe-ndelete despre cel de-al treilea tip de relație pentru că aici am vrut să ajung – fiind tipul care îmi place cel mai mult.

       Eh, acum i-acum … tipul esențelor tari. Tipul în care avem două entități implicate 100% tipul celor care pot spune cu adevărat că unul fără celălalt nu ar putea trăi. Și aici nu vorbesc de acele declarații mieroase de amorezi zaharați, ci de cea de-a treia dimensiune a existenței reflectată în viața de cuplu – cea în care unu și unu fac trei generatori ai celor zece mii de lucruri. E vorba de realizarea acelui aliaj în care realizezi ce înseamnă cu adevărat să trăiești. Priviți puțin următoarea ecuație: dacă ai reușit să devii Unu – lucru care înseamnă că ai realizat că ești în stare de sau poți face orice – care deci tinzi spre infinit / spre absolut, ce se întâmplă dacă lângă tine mai apare un Unu cu aceleași proprietăți ?! Poate și sper că acum vă veți da seama de ce acest Unu și cu Unu dă naștere la Trei care naște cele zece mii de lucruri. Putem spune că la baza unei astfel de relație stă conceptul de iubire sau de dragoste ? Mie unuia mi se pare că în fața unei astfel de ecuații aceste două concepte pălesc și par cel puțin învechite / depășite, dacă nu chiar că nu au nimic de a face cu trăirea metafizică. Acum, dacă nu ai depășit dimensiunea binară nu ai cum să înțelegi acest tip de ecuație, pentru că asta înseamnă că încă nu ești Unu, că încă mai bâjbâi, încă mai cauți, dar dacă ai ajuns în cea de-a treia dimensiune vei realiza că această metamatică este reală.

Ion Minulescu - De vorbă cu mine însumi

Vorbesc cu mine însumi, cum aş vorbi c-un frate
Întors rănit din lupta cu zilele de ieri,
Şi parcă tot nu-mi vine să cred că n-am dreptate -
Că El şi Eu nu suntem decât acelaşi frate,
Şi-aceeaşi rană-i doare pe ambii scutieri.

Armurile alt'dată pătate de rugină
Azi par mai sclipitoare decât oricând,
Iar spada,
Încrucişată-n luptă de-atâtea ori,
E plină
De sângele netrebnic al celor ce cad prada
Aceluiaşi proteic şi veşnic Torquemada.

Vorbesc cu mine însumi şi-mi zic:
- De ce mă minţi
De-atâţia ani de-a rândul că tu eşti cel mai mare
Din toţi îmblânzitorii cohortelor barbare,
Că-n gestul tău palpită străvechile altare,
Iar vasta catedrală, zidită de părinţi,
Cu-ntreaga-i melodramă de Dumnezeu şi sfinţi,
O poţi schimba-ntr-o clipă,
De nu ţi-ar fi ruşine
De bărbile lor albe,
De mine
Şi de tine?

Vorbesc cu mine însumi şi-mi zic:
- De-atâţia ani,
De când mă porţi spre-acelaşi sublim necunoscut,
De ce mă minţi cu-aceleaşi îndemnuri de temut
Şi-mi profanezi credinţa cu-acelaşi prefăcut
Surâs -
Citit pe buze de josnici curtezani?
De ce din armonia supremelor cântări
Azi nu se mai aude decât grozavul urlet
Al celor ce se-neacă în descărcări de tunet
Departe,-n cine ştie ce profunzimi de mări!...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Mă simt aşa de singur, c-aproape-mi este frică
Să mai vorbesc cu mine,
Şi-mi zic:
- Ascultă, frate,
Ascunde-ţi rana,
Uită c-ai fost rănit şi tu -
Tu, ce-ai strivit atâţia ce nu se mai ridică -
Te scutură de greul armurii-nsângerate;
Iar celui ce te-ntreabă de-ţi sunt sau nu-ţi sunt frate
Răspunde-i: "Nu".

Simfonia surzilor (II)

       În momentul în care ai reușit să-l realizezi pe Unu, care ești tu însuți adunat laolaltă, un întreg fără cusur, independent și de sine stătător poți spune că ai înviat – în sensul cel mai uimitor de limpede și anume că ai căpătat Viață. Să nu uităm faptul că Iisus nu a reînviat, ci a înviat. Sincer să fiu, nu am întâlnit nicăieri această paradigmă, dar mi se pare un lucru grozav acest aspect. Ei, în momentul în care reușești să înviezi înseamnă că ai devenit Unul. Înseamnă că ai început să fii conștient de realitatea care te înconjoară și acționezi ca atare și prin urmare nu mai ești sclavul reacției față de ceea ce se întâmplă în jurul tău. De ce ? Pur și simplu pentru că nu mai ai timp de irosit și nici nu-ți mai permiți să fii scindat în o sută de bucăți după cum vor părinții, biserica, profesorii, șefii, prietenii, cunoscuții și necunoscuții. Ești tu cu tot ceea ce ești, cu drumul tău, cu țelurile, motivele și mijloacele tale. Restul e … factor neglijabil. Asta însă nu înseamnă că va trebui să devii un tip serios, preocupat, tăcut, indiferent sau îngâmfat. În fond nu ai realizat nimic extraordinar, ci doar ai făcut ceea ce era necesar și rezultatul e că ai devenit tu însuți. Normal că odată ajuns aici îți vei da seama că peste 80% dintre oameni nu au făcut asta și că ai ajuns să trăiești cam de unul singur, un fel de lup singuratic într-o societate dezaxată de pe sinele omului în favoarea unei realități false și lipsite de valoare sau de vreun sistem axiologic care să merite cu adevărat a fi luat în seamă.

       Și totuși, pentru a-ți putea susține independența e nevoie să-ți poți asigura existența concretă, deci ai nevoie de un loc care nu e în pustiu, departe de lume. Da, știu … toți cei care ajung să își dea seama că societatea urbană românească e putredă au tendința de a o abandona, de a se retrage în pădure, departe de încâlceala orașului post-modern și a-și trăi viața în tihnă până la adânci bătrâneți. Și câți n-ar face-o, dacă asta ar fi cu adevărat soluția … Însă dificultatea trăirii în urbea post-modernă nu vine de la încâlceala societății, ci de la faptul că te trezești că ești cam de unul singur în domeniul tău de interes. Ești de unul singur în clasă – și asta nu înseamnă că ești cel mai bun, dar e suficient să nu poți conlucra cu ceilalți – ești de unul singur acasă – chiar dacă, ai tăi au o părere bună despre tine și te susțin în ceea ce faci, dar tu știi că de fapt ei trăiesc într-o altă dimensiune și că în realitate nu te înțeleg și că poate nici nu te cunosc suficient – ești de unul singur la locul de muncă deși, ca și în celelalte cazuri, ar trebui să fiți o echipă în care fiecare ar trebui să își aducă aportul pentru mai-binele comun și asta nu se întâmplă în niciunul dintre cazuri. Nu se întâmplă pentru că suntem oameni diferiți și asta deocamdată este o deficiență, nu o calitate, pentru că fiecare își vede de treaba lui și nu-i pasă de celălalt.

       Aparent, citind cele de mai sus, riști să ai impresia că viața e tristă. Dar nu-i așa. Nu-i așa nu pentru că lucrurile ar fi bine așa cum sunt, ci pentru că dacă ai înviat cu adevărat, îți dai seama că, de fapt, acesta este locul ideal în care te-ai putea afla. În urmă cu câțiva ani am trăit o experiență reușită în afara țării într-o societate dezvoltată – cum ar spune unii. Însă deși am evoluat foarte bine și repede câștigând mai mulți bani decât puteam cheltui, m-am întors în țară. De ce ? Tocmai pentru că am realizat că pot mai mult și mai bine decât atât și că adevărata provocare nu e să te descurci într-o societate dezvoltată, ci să contribui la dezvoltarea uneia. Deci, revenind la oile noastre, viața nu e tristă într-o societate în curs de dezvoltare, ci seamănă mai mult a aventură. Evident o aventură reușită nu e cea de unul singur și atunci începi să mai cauți Unul și apoi … după cum își număra Dumnezeu poporul, vor începe să se adune câte Unul. Și de-abia de-atunci începe adevărata distracție. Distracția din-afară.

       Distracția din-lăuntru … asta e o … asta e o … alchimie metafizică. Aceasta e partea care îmi place cel mai mult. După ce ai înviat, găsirea acelui Unu în contopire cu care să reușești obținerea aliajului metafizic, devine țelul suprem. Subliniez aliaj, aici vorbim de metale/nemetale, de topire, de alchimie. Nu de dragoste, nu de iubire – regret denaturarea acestor concepte, dar astfel stând lucrurile, nu mă pot folosi de ele în această direcție. Așadar, Unul fiind, rostul Celuilalt nu este de a umple golul din tine – pentru că nu mai ai nici un gol, ești Unul ! -  singurătatea din tine nu mai există, pentru că s-a transformat în solitudine, iar asta e altceva. Celălalt nu-ți va regla nivelul hormonal, pentru că nu mai ești de mult sub jugul acestor instincte. În aceste condiții, Celălalt va fi reprezentat de nemetalul/metalul în aliaj cu care va lua naștere un nou Unu, cel de-al treilea, care va fi mai mult decât cumulul calităților celor doi. Am menționat doar calitățile, nu și defectele. De ce ? Pentru că realizarea aliajului e precedată de catharsis, de topirea fiecăruia separat la temperaturi suficient de înalte cât să elimine impuritățile care mai există. Abia apoi, abia apoi se poate realiza în condiții ideale topirea împreună din care să rezulte. Spuneam de asemenea, mai mult decât cumulul proprietăților, pentru că nu este vorba de un amestec în care se adaugă ceea ce este fiecare și se adună toate acestea laolaltă. Nu. E vorba de o alchimie în care calitățile se efectează între ele. Tehnic vorbind este exact diferența dintre x + y = a (unu cu încă unu rezultă doi oameni diferiți) și x * y = b unde întotdeauna b va fi mai mare decât a. Și mai realistă ar fi ecuația de tipul (x + y) / 2 = a_1,2 și unde a₁ și  a₂ vor fi normalizați de regulă deficitar și  respectiv (x * y) / 2 = b_1,2 unde b₁ și  b₂  vor cunoaște o creștere exponențială. Spre exemplu (4 + 5) / 2 = 4,5 respectiv (4 * 5) / 2 = 10 e diferența dintre amestec și aliaj > fiecare factor în parte și dublul cumulului sau al mediei dintre factori.    

Simfonia surzilor - revizuit & adăugit*

       E atâta de multă tristețe și răutate și răceală și-i o ceață sură că îmi vine să râd. Îmi vine să adaug „serios !” dar mulți au impresia că seriozitatea-i tristă așa că ... mai caut. (...) Adevărat vă spun, e de-a dreptul comic ce se întâmplă în jurul meu. Ce-i drept nu doar în jur, ci chiar și în sinea mea e un soi de chaos, dar avantajul e că în ceea ce mă privește mi-am cam găsit ac de cojoc. Cum poți zâmbi când vezi ce lucruri ne-bune se întâmplă în jur ?! hmmm .... cunosc pe cineva, o persoană din categoria „una la un milion”, care m-a învățat, fără să vrea, sau mai bine spus, de la care am învățat cum: cu seninătate ! Amu nu-s io chiar așa senin, dar asta mai mult pentru că nu m-am învățat să fiu, după cum de altfel li se întâmplă tuturor - suntem ceea ce ne-am învățat să fim ... da ... noi sau cei care au avut asupră-ne putere de convingere. Am avut zilele astea ceva vreme de ... veghe. Și mi-am spus ... ai ce le face ?! sincer ... ? n-ai ! și atunci de ce să empatizezi cu ei ? Viața-i scurtă, prea scurtă .... muult prea scurtă să-ți bați capul cu lucrurile care nu sunt așa cum ar trebui să fie. Deci, rămân la vorba mea: decât să fi supărat că nu ai ceea ce nu ai, mai bine să te bucuri de ceea ce ai.  Și mai e ceva - ai grijă lângă cine te așezi la masă. Sunt foarte puțini oamenii lângă care merită să stai, darămite să te așezi - nu mai adaug că și la masă ... ! Tocmai de aceea, continuă să mergi, să cauți, să faci, să cunoști și să-ți ascuți simțurile pentru a-i găsi și recunoaște cât mai repede pe aceia lângă care merită să poposești. 

       E o senzație care parcă nu-i de pe lumea asta - și nici nu-i, că lumea asta-i cam zăhăită de felul ei - când te privești ochi în ochi cu o persoană senină. E așa ... ca o zi de primăvară. Și dacă te cunoști cât de cât unul cu celălalt, te saluți - mai mult din reflex - și nu-i nevoie să spui nimic. Colțurile gurii se depărează și ochii se deschid câte puțin și clipa rămâne suspendată. E ceva de neprețuit, cam ca viața în sine. Ca viața ... mă rog, știți voi ... acele momente în care simți cu adevărat că trăiești. La unii mai rare, la alții și mai rare. Oare cum ar fi să trăiești cu adevărat o lună ? sau un an ?! și nu mă gândesc doar la ceea ce simți, faci, realizezi - chiar dacă vor fi lucruri fenomenale, fără doar și poate - dar mă gândesc cu emoție la ce efect poate să aibă asta asupra „mediului înconjurător”. Trebuie să fie ceva miraculos. E drept, cere exercițiu ... mult exercițiu ... mai ales dacă nu ești învățat. Și după ce te înveți s-ar putea să vină perioade care să te scoată de pe șine și apoi să uiți - lucru care ni se întâmplă destul de des în cele mai elementare dimensiuni ale existenței. Dar dacă găsești pe cineva cu care să poți crea o zi de primăvară din priviri e o minune. Nu am spus că e minunat pentru că minunat vei fi tu, când vei realiza asta. Evident, până la miracol mai este, pentru că miracolul presupune împlinire, e ca florile primăvara. De când începe a căpăta viață natura, spunem că e primăvară, de când încolțește sămânța. Apoi când înverzesc câmpiile și dealurile, deja toată lumea chicotește de bucurie. Și totuși, doar florile sunt cele care sunt semnul împlinirii, semn că cele ce sunt vor continua să fie, că miracolul s-a împlinit. La fel și viața ... încolțește, înfrunzește pe ici, pe colo câte-o minune de frunză, dar când apare prima floare ăla-i miracolul împlinit. Asta înseamnă că te-ai așezat lângă cine te completează căci în fond așa se naște miracolul și asta înseamnă împlinire -  ca în filosofia orientală: Tao a născut pe Unu; Unu a născut pe Doi; Doi a născut pe Trei; Trei naşte cele zece mii de fiinţe şi lucruri. Până la urmă miracolul este câștigarea dimensiunii transcendentale, a metafizicului. Și dacă te uiți cu băgare de seamă totul pleacă de la realizarea lui Unu. Până acolo totu-i haos, gloată, turmă, dar când apare Unu asta înseamnă că lucrurile încep să capete sens și minunile să apară. Când Unu va reuși crearea lui Doi acolo deja e miracolul, e împlinirea, iar Trei va fi ca un fel de consecință sau ca să nu simplificăm lucrurile o certificare, desăvârșirea lui Unu și a lui Doi unul prin celălalt, care mai apoi se vor confunda cu Absolutul - devenind generator și condiție a tot ceea ce există.

       Ei, dar asta-i deja filosofie, vor spune unii. Hm .... dar ceea ce trăiesc cei care vor spune asta, să fie aceea Viață ?!

       ***

       Cineva îmi spunea, bine dar lucrurile acestea nu sunt la îndemâna oricui. Pe de o parte e adevărat, întrucât dacă ar fi la îndemână le-ar face oricine. Dar nici departe nu sunt. Aceste aspecte legate de dimensiunile existenţei sunt similare cu politica în perioada lui Platon - Grecia antică. Nu există o şcoală care să te înveţe cum se face, dar totuşi o poate face oricine indiferent de studii, neam, avere etc. după cum oricine poate face diferenţa dintre bine şi rău.
       Revenind la realizarea lui Unu. Perioada de maximă eficienţă pare a fi cuprinsă între 19-28 până pe la 35 ani. De ce ? E nevoie de conştienţă şi lucru cu sinele. Evident, poate începe şi mai devreme în funcţie de nivelul de cultură al celui în cauză. Cei din domeniul educațional uman şi artistic sunt mai avantajaţi în această direcţie datorită faptului că sunt somaţi să sondeze "sensul" , domeniile de studiu fiind centrate pe OM, iar nu pe cele din preajma lui - respectiv cele de folos. Cu toate acestea, foarte puţini reuşesc şi asta din motive foarte simple:
          - în primul rând mulţi aleg greşit domeniul de studii superioare, pe criterii ce pot fi situate undeva prin Evul Mediu - dorinţa părinţilor, sfatul profesorilor, moda vremii, salariul ulterior - nicidecum conform propriilor dorinţe, respectiv aptitudini şi nevoi.
             Căci în definitiv, de ce mergem la facultate (școală) ? 
                           - pentru că şi ceilalţi colegi şi prieteni merg ?
                           - pentru a ne bucura de aşa-zisa viaţă de student ?
                           - pentru a avea o diplomă şi ulterior un loc de muncă ?
                           - pentru că aşa spune lumea că e bine ?
       Sau pentru a cunoaşte mai multe despre ceea ce ne place să facem ?!
       Cu ceva vreme în urmă obişnuiam să îmi întreb colegii mai tineri, încă de când erau în primul an de studii, ce vor să facă la lucrarea de licenţă, iar ei se uitau cu nedumerire la mine, ca şi cum nu ar fi avut de unde şti răspunsul pe care sperau să îl afle la începutul ultimului an de studiu. Totuşi, facultatea este "calea către" ... către ce ? Dacă nu ai dinainte un scop, pe care să-l împlineşti prin lucrarea de licenţă, în primul rând nu vei înţelege rostul materiilor pe care le vei învăţa, iar mai apoi, la sfârşitul ciclului de studii nu te vei alege decât cu o diplomă şi un număr relativ de cunoştinţe despre ... mai multe.

         - în al doilea rând foarte puţini profesori sunt preocupaţi ca studenţii să conştientizeze importanţa materiei pe care o predau. Şi când spun importanţa mă refer pur şi simplu la ce foloase îi aduce studentului cunoaşterea respectivei materii. În lipsa acestui argument studentul va răspunde după plac sau interes în funcţie de propriile concepţii şi de calităţile dascălului. Dau un exemplu din domeniul meu de expertiză - muzica: foarte mulţi studenţi au reticenţe cu privire la Armonie. Ciudat lucru, întrucât armonia este esenţa, fundamentul şi scopul muzicii. Dacă studenţii care învaţă despre muzică nu pricep legile armoniei, atunci ce ştiu ei despre muzică ?!

         - în  al treilea rând intervine gloata şi odată cu ea uitarea şi deraierea. Întrucât sunt puţine cursuri individuale, facem parte din mulţime - de unde şi conceptul de învăţământ "de masă". Dacă luăm lucrurile ad litteram - şi nici nu le putem lua altfel - la sfâşitul unui astfel de ciclu educaţional vei fi pregătit (cât de pregătit depinde doar de tine) să faci parte din masă și să îți practici meseria respectivă. Asta nu înseamnă şi că o vei face bine - din păcate. Până acolo însă intervin o serie de factori conturbatori - sau disturbatori. Dacă ai avut şansa de a face parte dintr-o clasă foarte bine pregătită şi cu colegi silitori vei fi nevoit să înveţi mai susţinut şi să descoperi lucruri care s-ar putea să depăşească programa de masă. Dacă nu, ai toate şansele să nu ajungi nici măcar la nivelul de începător. Culmea este că în ambele cazuri vei primi aceeaşi diplomă. Dar adevărul este doar unul şi ţine de tine să afli şi să îţi stabileşti nivelul "de atins" - real. Realistic vorbind, când spunem masă, gloată, turmă etc. vedem inter-realționare în grup. Ideal ar fi fost să pot vorbi despre spiritul de echipă, dar după cum știm cu toții, acest concept este mai plauzibil în vestul Europei - pentru noi rămânând la stadiul „de atins”. Așadar modelul de relaționare în cadrul unui grup este de obicei degenerativ. Nu te va chema nimeni să înveți sau să citești o carte nouă, ci din contră, te va chema la o petrecere sau într-un club nou. În cel mai bun caz, în interiorul clasei va apărea un grup mic care va trage în sus și care te va putea antrena și pe tine în această direcție. Așa că, dacă nu știi de ce mergi la școală și nici nu te grăbești să afli, s-ar putea să nu mai fie nevoie să o faci - ca să nu intri în depresie, nu de alta.
Și uite așa te trezești absolvent, cu diploma în mână, că de fapt tu nu știi prea multe despre ceea ce ai învățat în cei 3-4 ani de studii „superioare”, ca să nu mai vorbesc de sondarea esențialului în domeniul respectiv și de aducerea unei contribuții proprii la dezvoltarea unei ramuri din cadrul respectivului domeniu.
Unii ar fi tentați să spună: .... trist .... Dar mă întreb, de ce trist ?! I-a obligat cineva să facă asta sau astfel ?! Nu. Asta au vrut să facă ?! - unii vor zice că nu, dar nu cred că au dovezi clare - Evident că nu asta au vrut, dar până la urmă asta au făcut - mai nimic. Așadar, nu e trist, e ... aproape cutremurător. Și să nu uităm, aici nu vorbim despre iarba care se usucă toamna, ci de vieți omenești care nu că se pierd, ci efectiv se malformează și sunt pe cale să transmită asta mai departe.
     Așadar, iată de ce e foarte important să îți alegi cu grijă oamenii lângă care te așezi la masă, căci mâncarea lor te poate otrăvi chiar dacă e mai gustoasă. Ori scopul principal al mâncării este să servească drept hrană bună pentru trup, nu plăcută pentru simțuri. Căci hrănim trupul pentru vigoare care mai apoi ajunge la minte pentru virtute, iar nu simțurile pentru poftă, care în minte se transformă în plăcere și apoi vai peste vai.