Păienjenită de durere,
Adesea cercetând ivirea
Şi alte lumi, şi altor ere.
În toiul luptelor nebune,
Pe rana inimii ce moare
Nădejdea vremilor mai bune
Răsare pururi ca o floare.
Din tot ce mi-a-nflorit vreodată,
Ea singură purta-va roade,
Azi, când grădina-i scuturată
Şi toată floarea stearpă-mi cade.
Zadarnic firea mă striveşte
Mereu sub aspra-mi suferinţă,
În mine pururi încolţeşte,
Mai viu, obştească năzuinţă.
Şi-n van m-abate-n jos furtuna
Şi strâns ma ţin cătuşe grele,
În mine lumea-şi încearcă-ntr-una
Avântu-i veşnic către stele!
Din mii de gânduri turburate
Un vis curat mi se încheagă,
Precum din spume sfărâmate
Ieşit-a Venera întreagă!
Postări
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu