Simfonia surzilor - revizuit & adăugit*

       E atâta de multă tristețe și răutate și răceală și-i o ceață sură că îmi vine să râd. Îmi vine să adaug „serios !” dar mulți au impresia că seriozitatea-i tristă așa că ... mai caut. (...) Adevărat vă spun, e de-a dreptul comic ce se întâmplă în jurul meu. Ce-i drept nu doar în jur, ci chiar și în sinea mea e un soi de chaos, dar avantajul e că în ceea ce mă privește mi-am cam găsit ac de cojoc. Cum poți zâmbi când vezi ce lucruri ne-bune se întâmplă în jur ?! hmmm .... cunosc pe cineva, o persoană din categoria „una la un milion”, care m-a învățat, fără să vrea, sau mai bine spus, de la care am învățat cum: cu seninătate ! Amu nu-s io chiar așa senin, dar asta mai mult pentru că nu m-am învățat să fiu, după cum de altfel li se întâmplă tuturor - suntem ceea ce ne-am învățat să fim ... da ... noi sau cei care au avut asupră-ne putere de convingere. Am avut zilele astea ceva vreme de ... veghe. Și mi-am spus ... ai ce le face ?! sincer ... ? n-ai ! și atunci de ce să empatizezi cu ei ? Viața-i scurtă, prea scurtă .... muult prea scurtă să-ți bați capul cu lucrurile care nu sunt așa cum ar trebui să fie. Deci, rămân la vorba mea: decât să fi supărat că nu ai ceea ce nu ai, mai bine să te bucuri de ceea ce ai.  Și mai e ceva - ai grijă lângă cine te așezi la masă. Sunt foarte puțini oamenii lângă care merită să stai, darămite să te așezi - nu mai adaug că și la masă ... ! Tocmai de aceea, continuă să mergi, să cauți, să faci, să cunoști și să-ți ascuți simțurile pentru a-i găsi și recunoaște cât mai repede pe aceia lângă care merită să poposești. 

       E o senzație care parcă nu-i de pe lumea asta - și nici nu-i, că lumea asta-i cam zăhăită de felul ei - când te privești ochi în ochi cu o persoană senină. E așa ... ca o zi de primăvară. Și dacă te cunoști cât de cât unul cu celălalt, te saluți - mai mult din reflex - și nu-i nevoie să spui nimic. Colțurile gurii se depărează și ochii se deschid câte puțin și clipa rămâne suspendată. E ceva de neprețuit, cam ca viața în sine. Ca viața ... mă rog, știți voi ... acele momente în care simți cu adevărat că trăiești. La unii mai rare, la alții și mai rare. Oare cum ar fi să trăiești cu adevărat o lună ? sau un an ?! și nu mă gândesc doar la ceea ce simți, faci, realizezi - chiar dacă vor fi lucruri fenomenale, fără doar și poate - dar mă gândesc cu emoție la ce efect poate să aibă asta asupra „mediului înconjurător”. Trebuie să fie ceva miraculos. E drept, cere exercițiu ... mult exercițiu ... mai ales dacă nu ești învățat. Și după ce te înveți s-ar putea să vină perioade care să te scoată de pe șine și apoi să uiți - lucru care ni se întâmplă destul de des în cele mai elementare dimensiuni ale existenței. Dar dacă găsești pe cineva cu care să poți crea o zi de primăvară din priviri e o minune. Nu am spus că e minunat pentru că minunat vei fi tu, când vei realiza asta. Evident, până la miracol mai este, pentru că miracolul presupune împlinire, e ca florile primăvara. De când începe a căpăta viață natura, spunem că e primăvară, de când încolțește sămânța. Apoi când înverzesc câmpiile și dealurile, deja toată lumea chicotește de bucurie. Și totuși, doar florile sunt cele care sunt semnul împlinirii, semn că cele ce sunt vor continua să fie, că miracolul s-a împlinit. La fel și viața ... încolțește, înfrunzește pe ici, pe colo câte-o minune de frunză, dar când apare prima floare ăla-i miracolul împlinit. Asta înseamnă că te-ai așezat lângă cine te completează căci în fond așa se naște miracolul și asta înseamnă împlinire -  ca în filosofia orientală: Tao a născut pe Unu; Unu a născut pe Doi; Doi a născut pe Trei; Trei naşte cele zece mii de fiinţe şi lucruri. Până la urmă miracolul este câștigarea dimensiunii transcendentale, a metafizicului. Și dacă te uiți cu băgare de seamă totul pleacă de la realizarea lui Unu. Până acolo totu-i haos, gloată, turmă, dar când apare Unu asta înseamnă că lucrurile încep să capete sens și minunile să apară. Când Unu va reuși crearea lui Doi acolo deja e miracolul, e împlinirea, iar Trei va fi ca un fel de consecință sau ca să nu simplificăm lucrurile o certificare, desăvârșirea lui Unu și a lui Doi unul prin celălalt, care mai apoi se vor confunda cu Absolutul - devenind generator și condiție a tot ceea ce există.

       Ei, dar asta-i deja filosofie, vor spune unii. Hm .... dar ceea ce trăiesc cei care vor spune asta, să fie aceea Viață ?!

       ***

       Cineva îmi spunea, bine dar lucrurile acestea nu sunt la îndemâna oricui. Pe de o parte e adevărat, întrucât dacă ar fi la îndemână le-ar face oricine. Dar nici departe nu sunt. Aceste aspecte legate de dimensiunile existenţei sunt similare cu politica în perioada lui Platon - Grecia antică. Nu există o şcoală care să te înveţe cum se face, dar totuşi o poate face oricine indiferent de studii, neam, avere etc. după cum oricine poate face diferenţa dintre bine şi rău.
       Revenind la realizarea lui Unu. Perioada de maximă eficienţă pare a fi cuprinsă între 19-28 până pe la 35 ani. De ce ? E nevoie de conştienţă şi lucru cu sinele. Evident, poate începe şi mai devreme în funcţie de nivelul de cultură al celui în cauză. Cei din domeniul educațional uman şi artistic sunt mai avantajaţi în această direcţie datorită faptului că sunt somaţi să sondeze "sensul" , domeniile de studiu fiind centrate pe OM, iar nu pe cele din preajma lui - respectiv cele de folos. Cu toate acestea, foarte puţini reuşesc şi asta din motive foarte simple:
          - în primul rând mulţi aleg greşit domeniul de studii superioare, pe criterii ce pot fi situate undeva prin Evul Mediu - dorinţa părinţilor, sfatul profesorilor, moda vremii, salariul ulterior - nicidecum conform propriilor dorinţe, respectiv aptitudini şi nevoi.
             Căci în definitiv, de ce mergem la facultate (școală) ? 
                           - pentru că şi ceilalţi colegi şi prieteni merg ?
                           - pentru a ne bucura de aşa-zisa viaţă de student ?
                           - pentru a avea o diplomă şi ulterior un loc de muncă ?
                           - pentru că aşa spune lumea că e bine ?
       Sau pentru a cunoaşte mai multe despre ceea ce ne place să facem ?!
       Cu ceva vreme în urmă obişnuiam să îmi întreb colegii mai tineri, încă de când erau în primul an de studii, ce vor să facă la lucrarea de licenţă, iar ei se uitau cu nedumerire la mine, ca şi cum nu ar fi avut de unde şti răspunsul pe care sperau să îl afle la începutul ultimului an de studiu. Totuşi, facultatea este "calea către" ... către ce ? Dacă nu ai dinainte un scop, pe care să-l împlineşti prin lucrarea de licenţă, în primul rând nu vei înţelege rostul materiilor pe care le vei învăţa, iar mai apoi, la sfârşitul ciclului de studii nu te vei alege decât cu o diplomă şi un număr relativ de cunoştinţe despre ... mai multe.

         - în al doilea rând foarte puţini profesori sunt preocupaţi ca studenţii să conştientizeze importanţa materiei pe care o predau. Şi când spun importanţa mă refer pur şi simplu la ce foloase îi aduce studentului cunoaşterea respectivei materii. În lipsa acestui argument studentul va răspunde după plac sau interes în funcţie de propriile concepţii şi de calităţile dascălului. Dau un exemplu din domeniul meu de expertiză - muzica: foarte mulţi studenţi au reticenţe cu privire la Armonie. Ciudat lucru, întrucât armonia este esenţa, fundamentul şi scopul muzicii. Dacă studenţii care învaţă despre muzică nu pricep legile armoniei, atunci ce ştiu ei despre muzică ?!

         - în  al treilea rând intervine gloata şi odată cu ea uitarea şi deraierea. Întrucât sunt puţine cursuri individuale, facem parte din mulţime - de unde şi conceptul de învăţământ "de masă". Dacă luăm lucrurile ad litteram - şi nici nu le putem lua altfel - la sfâşitul unui astfel de ciclu educaţional vei fi pregătit (cât de pregătit depinde doar de tine) să faci parte din masă și să îți practici meseria respectivă. Asta nu înseamnă şi că o vei face bine - din păcate. Până acolo însă intervin o serie de factori conturbatori - sau disturbatori. Dacă ai avut şansa de a face parte dintr-o clasă foarte bine pregătită şi cu colegi silitori vei fi nevoit să înveţi mai susţinut şi să descoperi lucruri care s-ar putea să depăşească programa de masă. Dacă nu, ai toate şansele să nu ajungi nici măcar la nivelul de începător. Culmea este că în ambele cazuri vei primi aceeaşi diplomă. Dar adevărul este doar unul şi ţine de tine să afli şi să îţi stabileşti nivelul "de atins" - real. Realistic vorbind, când spunem masă, gloată, turmă etc. vedem inter-realționare în grup. Ideal ar fi fost să pot vorbi despre spiritul de echipă, dar după cum știm cu toții, acest concept este mai plauzibil în vestul Europei - pentru noi rămânând la stadiul „de atins”. Așadar modelul de relaționare în cadrul unui grup este de obicei degenerativ. Nu te va chema nimeni să înveți sau să citești o carte nouă, ci din contră, te va chema la o petrecere sau într-un club nou. În cel mai bun caz, în interiorul clasei va apărea un grup mic care va trage în sus și care te va putea antrena și pe tine în această direcție. Așa că, dacă nu știi de ce mergi la școală și nici nu te grăbești să afli, s-ar putea să nu mai fie nevoie să o faci - ca să nu intri în depresie, nu de alta.
Și uite așa te trezești absolvent, cu diploma în mână, că de fapt tu nu știi prea multe despre ceea ce ai învățat în cei 3-4 ani de studii „superioare”, ca să nu mai vorbesc de sondarea esențialului în domeniul respectiv și de aducerea unei contribuții proprii la dezvoltarea unei ramuri din cadrul respectivului domeniu.
Unii ar fi tentați să spună: .... trist .... Dar mă întreb, de ce trist ?! I-a obligat cineva să facă asta sau astfel ?! Nu. Asta au vrut să facă ?! - unii vor zice că nu, dar nu cred că au dovezi clare - Evident că nu asta au vrut, dar până la urmă asta au făcut - mai nimic. Așadar, nu e trist, e ... aproape cutremurător. Și să nu uităm, aici nu vorbim despre iarba care se usucă toamna, ci de vieți omenești care nu că se pierd, ci efectiv se malformează și sunt pe cale să transmită asta mai departe.
     Așadar, iată de ce e foarte important să îți alegi cu grijă oamenii lângă care te așezi la masă, căci mâncarea lor te poate otrăvi chiar dacă e mai gustoasă. Ori scopul principal al mâncării este să servească drept hrană bună pentru trup, nu plăcută pentru simțuri. Căci hrănim trupul pentru vigoare care mai apoi ajunge la minte pentru virtute, iar nu simțurile pentru poftă, care în minte se transformă în plăcere și apoi vai peste vai.