Suntem ceea ce ştim şi asta e unica
certitudine statică a existenţei umane ce pendulează între static şi mobil. De
la descoperirea mişcării de revoluţie a Pământului[1]
staticul din punct de vedere fizic a sucombat. La nivel ontologic, acesta a
fost eliminat mult mai devreme, odată cu rezolvarea problemei legate de timp –
"panta rei"[2]
- conform căreia totul curge, nimic nu rămâne neschimbat. Puse faţă în
faţă aceste două teze, observăm o legătură puternică între ele cu caracter
paradigmatic: ambele se referă la timp, dar deşi concluzia este similară,
percepţia este diferită. În primul caz percepţia vizează caracterul ciclic al
mişcării, iar în cel de-al doilea percepţia este liniară descendentă[3].
De asemenea se mai ridică un semn de întrebare cu privire la veridicitatea
cronologică a acestor teorii în sensul că culturile antice posedau o cunoaştere
a astrologiei foarte avansată, lucru care ridică un mare semn de îndoială cu
privire la autenticitatea descoperirii lui Copernic, mai ales dată fiind
legătura dintre aceste două teorii.
Ultimele teorii ale cunoaşterii afirmă că
existenţa are nevoie de 3 elemente pentru a putea fi validată:
-
obiectul
-
locul
-
timpul
Dintre aceste 3 elemente doar primul poate
avea caracter static: o piatră va rămâne o piatră indiferent de locul în care
se află acum sau peste 5 minute; locul şi timpul nu o afectează. La fel şi în
cazul teoriei de la care am plecat – suntem ceea ce ştim indiferent unde ne
aflăm, acum sau peste un an.
Dar nu staticul l-a incitat pe om sau mai bine
spus, staticul începe să capete sens doar în relaţie cu mobilul. O piatră e o
piatră şi atât. Prezenţa ei statică este relevantă doar în prezenţa a ceva
mobil care are potenţa de interacţiune cu ea. Muntele pe care îl privesc din
camera apartamentului în care locuiesc şi care se află la 50 km depărtare este
plin de pietre de când mă ştiu. Nici nu le văd şi nici nu mă afectează prezenţa
lor. Dacă, în schimb, sunt într-o drumeţie pe munte, nu doar mă interesează
prezenţa pietrelor, ci sunt chiar atent la cele ce se află în preajma mea, la
forma, mărimea, şi poziţia lor pentru a mă folosi sau feri de anumite
caracteristici ale lor.
Similar cu cele două teorii referitoare la
static, la nivelul raportului dintre existenţă şi cunoaştere se află teoriile
conform căreia „Suntem ceea ce cunoaştem” şi „Realitatea este cea pe care o
cunoaştem”. Aceste două teorii pot fi considerate ca fiind mai vechi decât cele
legate de timp şi conceptul de static, dat fiind faptul că ele se referă la
elemente cu care ne identificăm şi se află în proximitatea intimă a fiecăruia
dintre noi. Mai întâi cunoaştem lucruri despre noi, iar apoi despre cele care
ne înconjoară şi care constituie realitatea proximă. Se instituie astfel două
paradigme ale existenţei prima legată de timp cu cele două tipuri de percepţie,
liniar descendent şi ciclic, iar cea de-a doua legată de cunoaştere care
vizează înăuntrul, sinele şi ceea ce se află în afară, realitatea. Cunoaşterea
sinelui are iniţial o mişcare spiralată descendentă ce tinde spre sine, urmată
de una ascendentă, după descoperirea sinelui, şi vizează dezvoltarea acestuia
până la cuprinderea absolutului. Realitatea comportă la rândul ei, similar
sinelui, o structurare pluridimensională dar spre deosebire de sine, limitele
acesteia sunt determinate de nivelul de dezvoltare al sinelui la nivel
individual, coexistând cu realitatea absolută şi fără a se influenţa între ele.
La nivelul relaţiei dintre sine şi realitate se adaugă coordonata spaţială care
alături de cea temporală are poate avea efect asupra obiectului (sinelui) şi
care de cele mai multe ori constituie factori determinanţi. Această influenţă a
celor două coordonate este foarte uşor de semnalat pentru că poziţionarea
într-un anumit interval temporal şi într-un anumit spaţiu determină nivelul de
acces şi valoarea cunoştinţelor. Acestea sunt variabilele universale ale căror
efecte postmodernitatea a reuşit în mare măsură să le estompeze prin viteza şi
libertatea accesului la informaţie – cunoaştere.
Ce a pierdut postmodernitatea când a câştigat
cele două variabile ? Invariabila ! Obiectul, sinele …
De fapt
nu e nici măcar vorba de o pierdere, ci mai mult de ratarea unor norme
teleologice ce funcţionează la nivelul perpetuării generaţiilor. Cei care au
avut nevoie de libertatea accesului la informaţie şi de crearea unor tehnologii
eficiente s-au trudit şi le-au realizat, dar undeva, la un moment dat a avut
loc o răsturnare de tipul „banda lui Moebius” şi care a făcut ca generaţiile
următoare să patineze sau chiar să derapeze. Generaţiile următoare nu au
preluat această libertate ca potenţial de dezvoltat sau de dezvoltare, şi asta
pentru simplul motiv că nu au mai simţit nici nevoia de libertate şi prin
urmare nici nevoia de a o fructifica pe aceasta. Astfel, aceştia s-au născut
liberi fără să fi fost vreodată sclavi sau limitaţi. Evident că şi ei, la rândul
lor au avut nevoie la un moment dat de un stăpân care să le consume energia, de
un cadru după care să se ghideze, dar care de această dată nu a mai fost dat
nici de părinţi, nici de biserică şi nici măcar de sistemul de educaţie. De
aici şi incapabilitatea multora de a se folosi de libertate, care în aceste
condiţii s-a metamorfozat în captivitate – după cum se întâmplă de altfel în
multe state ce au îmbrăţişat conceptul de democraţie cu orice preţ. Acest
aspect a fost sesizat cu mare fineţe de către Dostoievski în Fraţii Karamazov în legenda Marelui
Inchizitor – un roman mult prea stufos şi lung pentru generaţiile
post-decembriste care de-abia reuşesc să fie la curent cu ultimele modele de
„tot felul”, de unde să mai aibă timp să citească romane de sute de pagini.
Totuşi, în acest roman apare ideea că „omul nu are ce face cu libertatea, mai
ales atunci când o are şi nu ştie s-o folosească”. Tot el spune mai departe că
„prima grijă a oamenilor, atunci când sunt liberi, e aceea de a-şi găsi un
stăpân căruia să i se supună. Oamenii nu pot trăi liberi pentru că nu sunt
deprinşi cu libertatea şi pentru că atunci când au libertatea nu ştiu să-şi
împartă pâinea între ei”. Nu o să zăbovesc acum asupra acestor aspecte, dar
trebuie remarcat faptul că ceea ce s-a întâmplat cu lumea postmodernă nu este
nici surprinzător, nici extraordinar şi … nici măcar ireversibil (!) – şi poate
că acesta este singurul lucru realmente minunat în condiţiile în care postmodernitatea
nu mai pridideşte să ne uimească cu tehnologia an de an dacă nu chiar de câteva
ori pe an. De ce poate libertatea să aibă efecte nefaste atunci când nu este
una dobândită de cei ce se pretind a fi liberi ? Pentru că aceştia sunt
asemenea îngrijitorilor care locuiau în casele aristocraţilor. Dacă sunt daţi
afară aceştia vor pieri pentru că nu au unde locui şi nici cu ce se întreţine.
Şi totuşi, evoluţia tehnologiei ar trebui să-i
fie de folos omului, sau cel puţin acesta a fost scopul iniţial. Problema se
pune însă: este fericirea omului postmodern parte din beneficiul evoluţiei
tehnologice sau evoluţia tehnologică este determinată de nefericirea omului
postmodern. Altfel spus omul este stăpânul tehnologiei sau sclavul ei ? Şi
pentru ce ?
Evident, când de-abia reuşeşti să fii la
curent cu ultimele informaţii nu mai ai timp să citeşti un roman de sute de
pagini, mai ales dacă ai şi libertatea accesului la acesta. De asemenea, dacă
vrei să vezi vârful celui mai înalt munte din ţara ta, acum poţi să o faci de
pe internet în 2 minute sau în câteva ore cu automobilul, sau … de ce nu, cu
elicopterul ! Dar te întreb: va fi satisfacţia similară cu cea a celui care a
mers ore cu trenul până la baza muntelui şi după ce a înnoptat în cort a urcat
o zi întreagă pe picioarele lui până în vârf ? Sau, se compară satisfacţia
celui care a citit romanul lui Dostoievski din scoarţă în scoarţă cu cea a
celui care a citit un „review” pe internet ? Da, ştiu, în ultima vreme, deşi
viteza a atins praguri neimaginate cândva, acum lumea nu mai are timp. Şi asta
e ceva firesc în condiţiile în care ai timp doar atunci când îl valorifici când
îl stăpâneşti, când te torni în curgerea lui dându-i astfel valoare şi sens.
[1] Copernic (1473-1543)
[2] Simplicius din Cilicia 490-560 îen
[3] Despre aspectul descendent al percepţiei timpului vom vorbi mai încolo
Postări
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu