George Coşbuc - Nebuna

Voi o vedeţi fugind prin sat,
Cu zdrenţele şiroi,
Desculţă-n ger, cu ochii supţi
De cine râdeţi voi?
Şi după dânsa curioşi,
De ce fugiţi în roi?

Ce fel de rău v-a făcut ea
De-i faceţi rău? Scuipând
În urma ei, o huiduiţi
Când iese-n drum, şi când
Vă vine-n prag flămândă, voi
O bateţi înjurând.

Îi stiţi povestea ei ? De-o ştiţi,
Ce mult vă cred mişei.
Dar nu ! Atunci aţi fi miloşi,
Cu dânsa, dragii mei,
Veniţi dar, vreau azi sa va spun
Povestea vieţii ei.

Pe deal, în revărsat de zori,
Un bucium repetat
Dă sunet, şi lătrau zăvozi;
Bărbat lângă bărbat
Ieşea din văi, suia pe culmi
Cu groful la vânat.

Sărmani iobagi! Un sat întreg
Cu sila-n codru dus,
Pe placul unui domn nebun!
Şi sus şi tot mai sus
Treceau, purtând în ochi grăbiţi
Un cerb pe goana pus.

Şi şir de şir gonaci stăteau
În umbra de copaci,
Şi contele pe-un tânăr cal
Da frâu ca dus de draci,
Dar iată ! Calul sub picior
A prins p-un biet gonaci !

Arama potcovită, 'n piept
Un larg mormânt făcu,
Au stat iobagii marmor toţi,
Dar Arpad groful nu:
Zburând pe cal privea-napoi
Cu râsete, huhu!

Luptându-se cu moartea, el
În pat se zvârcolea,
Şi biata mă-sa ! Vezi-o azi
Cum plânge-n hohot ea?
Acelaşi plâns, pe care-atunci
Sărmana îl plângea.

Sarmana ! şi va bateţi joc
De traiul ei d-acum;
Dar mama voastră n-ar putea
S-ajungă oarecum
Nebună ? V-ar plăcea s-o stiţi
De râs obştesc pe drum?

Oh, leacul ! unde-i ? Din pământ,
Din foc ea l-ar fi scos !
Erau săraci. Bărbatul ei,
De mult bolnăvicios,
Zăcea şi el, puteai de slab
Să-i numeri os de os.

Pe laiţ fecior, părinte-n pat,
Pe răni al cârpei nod,
Şi-n vatră focul stâns de mult
Şi nu-i porumb în pod:
Trei zile, iar a patra zi
Doi morţi sub un prohod!

Iar azi când se trezeşte-n ea
Nelimpedele gând
Al morţii lor, ce râs aflaţi
În plânsul ei ? Urlând
Morţeste, biata, iat-o iar,
De zid cu fruntea dând

Şi vezi cum face gesturi ea,
Aşa precum în joc,
Dezmierzi copii ? Cum râde ea,
Ca omul în noroc ?
Apoi răsare blăstamând:
Şi-i varsă gura foc.

Rusanda e, copila ei!
În usa tinzii-n prag,
O dezmierda ea nopţi întregi
Ca un odor pribeag,
Ea singura i-a mai rămas
Din tot ce-avuse drag.

Privindu-şi fata, îi părea
Şi traiul mai domol.
Frumoasă, ca un sfânt potir
P-al schitului pristol,
Şi harnică, din ceas în ceas
Umplând al casei gol.

Dar într-o zi, la casa ei
S-abate un argat:
Vrea domnul o camasă-n flori
Cu portul de la sat
Tu, Sando, coşi cea mai isteţ,
Să mergi dar la palat!

S-a dus. Dar Arpad, el fierbea
De patimi păgâneşti.
De ce-ncui uşa? Ce vrei tu?
Turbatule ce eşti!
Şi capul ea şi l-a zdrobit
De drugii din fereşti.

A fost prea mult ! Când i-au adus
Pe Sanda doi argaţi,
Ea n-a mai plâns, a stat ca stan
Cu pumnii ridicaţi,
Cu gura plină de blăstăm,
Cu ochii îngheţaţi.

Eşti om nebun, când vrei să porţi
Întreg onorul tău !
Nimic nu-i sfânt ! Căci cei tari pot
Sili pe slabi la rău.
Şi domnii sunt d-aceea tari,
Căci râd de Dumnezeu!

Şi-aici i-a izbucnit din ochi
Plânsoarea bob de bob,
Şi jos, săcată de simţiri,
Căzu ea toată zdrob.
Domn groful, domn şi Dumnezeu,
Ei ambii râd de rob.

Şi noi ? Să râdem înjurând
Pe robi ? De ce pe ei ?
De ce nu domni ? Giganti în drept
Şi-n suflete pigmei.
Cu crucea-n mâini să pălmuieşti
Pe domni ca pe mişei!