Maladiile identităţii în societatea post-modernă

"Nu cunoaștem decât ceea ce îmblânzim, zise vulpea. Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri de-a gata, de la neguțători. Cum însă nu există neguțători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni."(Micul Prinţ)

      Indiferent că vrem sau nu suntem tot timpul înconjuraţi de oameni şi prin urmare interacţionăm cu ei prin toate simţurile. Dacă ne gândim cu băgare de seamă la acest aspect, prin prisma faptului că simţurile de oferă informaţii despre ceea ce este "în afară" ne trezim în faţa unuia dintre paradoxurile modernităţii: ştiinţa din afara cunoaşterii. Cu alte cuvinte, nu poţi cunoaşte doar cu ajutorul simţurilor. Asta în primul rând pentru că simţurile ne oferă informaţii despre suprafaţa lucrurilor, despre "ambalajul" lor, care de obicei nu are nici o legătură cu esenţialul. Şi asta nu e neapărat un lucru rău, ci adesea este un lucru firesc: acesta este rolul ambalajului, de a proteja interiorul. Prin urmare abia după această etapă apare mirajul cunoaşterii a ceea ce este înăuntru. Dacă urmărim copii, ei întotdeauna vor să afle ce este înăuntru, ei niciodată nu sunt mulţumiţi cu ceea ce se află la suprafaţă.

      Problema în faţa căreia ne aflăm, noi post-modernii, este aceea că ştim o mulţime de lucruri cărora nu le vedem rostul şi astfel, în loc ca acest lucru să fie un avantaj, îl transformăm într-o povară. Şi de fapt aici este cheia întregii existenţe: de ce faci ceea ce faci ?

      Majoritatea copiilor, la vârsta de 7 ani vor să meargă la şcoală. De ce ? ca să înveţe să citească şi să scrie - unii - sau pentru că merg şi alţi copii acolo. Evident mai sunt şi cei care merg pentru că aşa vrea mama şi tata. Paradoxal, unii vor ajunge să se conducă după aceşti trei vectori toată viaţa: admiterea la liceu, la facultate, alegerea locului de muncă, întemeierea unei familii etc. Acestea sunt de fapt principalele trei maladii ale identităţii din societatea post-modernă.

Copiii nu ştiu ce vor şi ăsta e un lucru firesc, ei nu au nevoie să ştie asta. Aceasta este treaba celor experimentaţi, a părinţilor şi a profesorilor. Problema e că nici părinţii nu ştiu ce vor copii, astfel că mulţi dintre ei ajung să meargă pe drumurile părinţilor sau pe cele alese de profesori. Dacă profesorii şi-ar lua în serios rolul de educatori apariţia maladiilor identitare ar putea fi oprită. Dar acest lucru se întâmplă foarte rar. Pe vremuri, dacă nu erai foarte bine pregătit într-un anumit domeniu nu aveai acces la un nivel superior de educaţie - liceu sau facultate - indiferent cât de mult îţi doreai tu sau părinţii. Astfel, din cele trei maladii, doar una, cea a profesionistului, se putea dezvolta: nu ştiai de ce faci ceea ce faci, dar măcar erai foarte bun la asta. Când poarta admiterii a fost dărâmată, au apărut şi celelalte două - falsele identităţi ale "celuilalt". 

La şcoală nu te învaţă să fii OM şi prin urmare, nici să fii tu însuţi. Astfel ai toate şansele să ajungi să fii ceea ce nu eşti. Oare ce poate fi mai rău de atât ?

Ce-i de făcut ? În primul rând, orice ai face, opreşte-te, priveşte şi taci ! Asta te va ajuta să încetezi să te raportezi la ceea ce este în "afară" şi să începi să observi ce se află "înăuntru" - înăuntrul tău. Se spune despre calitatea unui om că este dată nu de mulţimea lucrurilor pe care le are, ci de mulţimea lucrurilor pe care le face cu ceea ce are. Legat de acest aspect se mai spune că nu poţi avea (cu adevărat) decât ceea ce îţi aparţine.
       Şi de fapt ce îţi aparţine cu adevărat ? Oricât de antic ar suna, în afară de Cuvânt, nu ai nimic. Şi dacă ne uităm cu băgare de seamă cred că acesta este lucrul de preţ pe care l-au pierdut modernii: CUVÂNTUL - şi aici nu mă refer la sensul religios, nu ... ci la sensul moral. Cuvântul ca amprentă, ca semnătură personală, ca expresie a ceea ce eşti. Nu-i de mirare că expresia "pe cuvântul meu" nu mai este folosită ... oare de ce ?
Oare de ce avem nevoie de o lege împotriva plagiatului când avem propriul Cuvânt ?
 ....