Adrian Păunescu - Repetabila povară

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

Spiridon Popescu - Doamne, dacă-mi eşti prieten

Doamne, dacă-mi eşti prieten,
Cum te lauzi la toţi sfinţii,
Dă-i în scris poruncă morţii
Să-mi ia calul, nu părinţii.

Doamne, dacă-mi eşti prieten,
N-asculta de toţi zurliii,
Dă-i în scris poruncă morţii
Să-mi ia calul, nu copiii.

Doamne, dacă-mi eşti prieten,
Nu-mi mai otrăvi ursita,
Dă-i în scris poruncă morţii
Să-mi ia calul, nu iubita.

Doamne, dacă-mi eşti prieten,
Cum susţii în gura mare,
Moaie-ţi tocul în cerneală
Şi-nainte de culcare

Dă-i în scris poruncă morţii,
Când şi-o ascuţi pumnalul,
Să-l înfigă-n mine, Doamne,
Şi să lase-n viaţă calul.

Introducere (1)

      Suntem ceea ce ştim şi asta e unica certitudine statică a existenţei umane ce pendulează între static şi mobil. De la descoperirea mişcării de revoluţie a Pământului[1] staticul din punct de vedere fizic a sucombat. La nivel ontologic, acesta a fost eliminat mult mai devreme, odată cu rezolvarea problemei legate de timp – "panta rei"[2] - conform căreia totul curge, nimic nu rămâne neschimbat. Puse faţă în faţă aceste două teze, observăm o legătură puternică între ele cu caracter paradigmatic: ambele se referă la timp, dar deşi concluzia este similară, percepţia este diferită. În primul caz percepţia vizează caracterul ciclic al mişcării, iar în cel de-al doilea percepţia este liniară descendentă[3]. De asemenea se mai ridică un semn de întrebare cu privire la veridicitatea cronologică a acestor teorii în sensul că culturile antice posedau o cunoaştere a astrologiei foarte avansată, lucru care ridică un mare semn de îndoială cu privire la autenticitatea descoperirii lui Copernic, mai ales dată fiind legătura dintre aceste două teorii.

      Ultimele teorii ale cunoaşterii afirmă că existenţa are nevoie de 3 elemente pentru a putea fi validată:

-          obiectul

-          locul

-          timpul

      Dintre aceste 3 elemente doar primul poate avea caracter static: o piatră va rămâne o piatră indiferent de locul în care se află acum sau peste 5 minute; locul şi timpul nu o afectează. La fel şi în cazul teoriei de la care am plecat – suntem ceea ce ştim indiferent unde ne aflăm, acum sau peste un an.

     Dar nu staticul l-a incitat pe om sau mai bine spus, staticul începe să capete sens doar în relaţie cu mobilul. O piatră e o piatră şi atât. Prezenţa ei statică este relevantă doar în prezenţa a ceva mobil care are potenţa de interacţiune cu ea. Muntele pe care îl privesc din camera apartamentului în care locuiesc şi care se află la 50 km depărtare este plin de pietre de când mă ştiu. Nici nu le văd şi nici nu mă afectează prezenţa lor. Dacă, în schimb, sunt într-o drumeţie pe munte, nu doar mă interesează prezenţa pietrelor, ci sunt chiar atent la cele ce se află în preajma mea, la forma, mărimea, şi poziţia lor pentru a mă folosi sau feri de anumite caracteristici ale lor.

      Similar cu cele două teorii referitoare la static, la nivelul raportului dintre existenţă şi cunoaştere se află teoriile conform căreia „Suntem ceea ce cunoaştem” şi „Realitatea este cea pe care o cunoaştem”. Aceste două teorii pot fi considerate ca fiind mai vechi decât cele legate de timp şi conceptul de static, dat fiind faptul că ele se referă la elemente cu care ne identificăm şi se află în proximitatea intimă a fiecăruia dintre noi. Mai întâi cunoaştem lucruri despre noi, iar apoi despre cele care ne înconjoară şi care constituie realitatea proximă. Se instituie astfel două paradigme ale existenţei prima legată de timp cu cele două tipuri de percepţie, liniar descendent şi ciclic, iar cea de-a doua legată de cunoaştere care vizează înăuntrul, sinele şi ceea ce se află în afară, realitatea. Cunoaşterea sinelui are iniţial o mişcare spiralată descendentă ce tinde spre sine, urmată de una ascendentă, după descoperirea sinelui, şi vizează dezvoltarea acestuia până la cuprinderea absolutului. Realitatea comportă la rândul ei, similar sinelui, o structurare pluridimensională dar spre deosebire de sine, limitele acesteia sunt determinate de nivelul de dezvoltare al sinelui la nivel individual, coexistând cu realitatea absolută şi fără a se influenţa între ele. La nivelul relaţiei dintre sine şi realitate se adaugă coordonata spaţială care alături de cea temporală are poate avea efect asupra obiectului (sinelui) şi care de cele mai multe ori constituie factori determinanţi. Această influenţă a celor două coordonate este foarte uşor de semnalat pentru că poziţionarea într-un anumit interval temporal şi într-un anumit spaţiu determină nivelul de acces şi valoarea cunoştinţelor. Acestea sunt variabilele universale ale căror efecte postmodernitatea a reuşit în mare măsură să le estompeze prin viteza şi libertatea accesului la informaţie – cunoaştere.

        Ce a pierdut postmodernitatea când a câştigat cele două variabile ? Invariabila ! Obiectul, sinele …   

     De fapt nu e nici măcar vorba de o pierdere, ci mai mult de ratarea unor norme teleologice ce funcţionează la nivelul perpetuării generaţiilor. Cei care au avut nevoie de libertatea accesului la informaţie şi de crearea unor tehnologii eficiente s-au trudit şi le-au realizat, dar undeva, la un moment dat a avut loc o răsturnare de tipul „banda lui Moebius” şi care a făcut ca generaţiile următoare să patineze sau chiar să derapeze. Generaţiile următoare nu au preluat această libertate ca potenţial de dezvoltat sau de dezvoltare, şi asta pentru simplul motiv că nu au mai simţit nici nevoia de libertate şi prin urmare nici nevoia de a o fructifica pe aceasta. Astfel, aceştia s-au născut liberi fără să fi fost vreodată sclavi sau limitaţi. Evident că şi ei, la rândul lor au avut nevoie la un moment dat de un stăpân care să le consume energia, de un cadru după care să se ghideze, dar care de această dată nu a mai fost dat nici de părinţi, nici de biserică şi nici măcar de sistemul de educaţie. De aici şi incapabilitatea multora de a se folosi de libertate, care în aceste condiţii s-a metamorfozat în captivitate – după cum se întâmplă de altfel în multe state ce au îmbrăţişat conceptul de democraţie cu orice preţ. Acest aspect a fost sesizat cu mare fineţe de către Dostoievski în Fraţii Karamazov în legenda Marelui Inchizitor – un roman mult prea stufos şi lung pentru generaţiile post-decembriste care de-abia reuşesc să fie la curent cu ultimele modele de „tot felul”, de unde să mai aibă timp să citească romane de sute de pagini. Totuşi, în acest roman apare ideea că „omul nu are ce face cu libertatea, mai ales atunci când o are şi nu ştie s-o folosească”. Tot el spune mai departe că „prima grijă a oamenilor, atunci când sunt liberi, e aceea de a-şi găsi un stăpân căruia să i se supună. Oamenii nu pot trăi liberi pentru că nu sunt deprinşi cu libertatea şi pentru că atunci când au libertatea nu ştiu să-şi împartă pâinea între ei”. Nu o să zăbovesc acum asupra acestor aspecte, dar trebuie remarcat faptul că ceea ce s-a întâmplat cu lumea postmodernă nu este nici surprinzător, nici extraordinar şi … nici măcar ireversibil (!) – şi poate că acesta este singurul lucru realmente minunat în condiţiile în care postmodernitatea nu mai pridideşte să ne uimească cu tehnologia an de an dacă nu chiar de câteva ori pe an. De ce poate libertatea să aibă efecte nefaste atunci când nu este una dobândită de cei ce se pretind a fi liberi ? Pentru că aceştia sunt asemenea îngrijitorilor care locuiau în casele aristocraţilor. Dacă sunt daţi afară aceştia vor pieri pentru că nu au unde locui şi nici cu ce se întreţine.

      Şi totuşi, evoluţia tehnologiei ar trebui să-i fie de folos omului, sau cel puţin acesta a fost scopul iniţial. Problema se pune însă: este fericirea omului postmodern parte din beneficiul evoluţiei tehnologice sau evoluţia tehnologică este determinată de nefericirea omului postmodern. Altfel spus omul este stăpânul tehnologiei sau sclavul ei ? Şi pentru ce ?

      Evident, când de-abia reuşeşti să fii la curent cu ultimele informaţii nu mai ai timp să citeşti un roman de sute de pagini, mai ales dacă ai şi libertatea accesului la acesta. De asemenea, dacă vrei să vezi vârful celui mai înalt munte din ţara ta, acum poţi să o faci de pe internet în 2 minute sau în câteva ore cu automobilul, sau … de ce nu, cu elicopterul ! Dar te întreb: va fi satisfacţia similară cu cea a celui care a mers ore cu trenul până la baza muntelui şi după ce a înnoptat în cort a urcat o zi întreagă pe picioarele lui până în vârf ? Sau, se compară satisfacţia celui care a citit romanul lui Dostoievski din scoarţă în scoarţă cu cea a celui care a citit un „review” pe internet ? Da, ştiu, în ultima vreme, deşi viteza a atins praguri neimaginate cândva, acum lumea nu mai are timp. Şi asta e ceva firesc în condiţiile în care ai timp doar atunci când îl valorifici când îl stăpâneşti, când te torni în curgerea lui dându-i astfel valoare şi sens.

---

[1] Copernic (1473-1543)

[2] Simplicius din Cilicia 490-560 îen

[3] Despre aspectul descendent al percepţiei timpului vom vorbi mai încolo